Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: încurca (verb tranzitiv) , încurcat (adjectiv)   
ÎNCURCÁT1 s. n. Faptul de a (se) încurca.V. încurca.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÎNCURCÁT2, -Ă, încurcați, -te, adj. 1. 1. (Despre fire, ață etc.) Amestecat și înnodat (cu alte fire); încâlcit. 2. (Despre drumuri) Greu de găsit; întortocheat. II. 1. (Despre idei, acțiuni etc.) Greu de urmărit; confuz, nelămurit, neclar, nedeslușit. ◊ Expr. A lăsa (ceva) încurcat sau a o lăsa încurcată = a lăsa o problemă nelămurită; a renunța la rezolvarea unei probleme, a se lăsa păgubaș. 2. Stingherit, stânjenit, jenat. – V. încurca.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÎNCURCÁT adj. 1. amestecat, încâlcit. (Fire textile ~.) 2. v. încâlcit. 3. v. dezorientat. 4. v. complicat. 5. v. confuz. 6. v. fâstâcit. 7. v. stingherit.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ÎNCURCÁT s. v. încurcare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
încurcát s. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. 1. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A ÎNCURCÁ încúrc tranz. 1) A face să se încurce; a încâlci. ~ firele.~ vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o ~ rău a nimeri la strâmtoare. ~ ițele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât să nu poată fi găsit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustrăgând atenția; a încâlci. ~ lumea. /<lat. incolicare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE ÎNCURCÁ mă încúrc intranz. 1) (despre fire, ață, păr etc.) A se amesteca astfel, încât să nu se poată desface ușor; a se încâlci. Ițele s-au ~t.A i ~ potecile a o păți rău. A i ~ limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rătăci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereală (neștiind cum să procedeze în situația creată); a se zăpăci. 6) A nimeri într-o situație nedorită. 7) A fi pus în mreje. ◊ ~ în datorii a avea prea multe datorii bănești. /<lat. incolicare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ÎNCURCÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNCURCA și A SE ÎNCURCA. 2) (despre drumuri, străzi etc.) Care are multe cotituri, întorsături. 3) și adverbial (despre idei, acțiuni etc.) Care este greu de înțeles, de urmărit. Poveste ~tă. 4) (despre persoane și despre manifestările lor) Care nu se simte liber în acțiuni. /v. a (se) încurca
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ÎNCURCÁ vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încâlci, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Ițele s-au ~.) 2. a zăpăci, (prin Transilv.) a mitroși, (fam.) a bramburi. (A ~ ceva.) 3. v. rătăci. 4. v. confunda. 5. v. dezorienta. 6. v. complica. 7. v. fâstâci. 8. v. deranja.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ÎNCURCÁ vb. v. întârzia, zăbovi.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
A (se) încurca ≠ a (se) descurca, a (se) limpezi
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
A încurca ≠ a ajuta
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
încurcá (încúrc, încurcát), vb.1. A încîlci. – 2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. – 6. (Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. – 7. (Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se știe că part. cursum a dat în rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”. Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s.v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din lat. *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în DAR, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din lat. *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din gr. ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcală, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adj. (care produce confuzie); încurcătură, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, s. m. (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi; refl., a-și aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț, adj. (om care se descurcă).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
încurcá vb., ind. prez. 1 sg. încúrc, 3 sg. și pl. încúrcă, perf. s. 1 sg. încurcái
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
încúrcă-lúme s. m. și f. invar.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)