Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: încuviința (verb tranzitiv) , încuviințare (substantiv feminin)   
ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÎNCUVIINȚÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (livr.) accept, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Încuviințare ≠ dezaprobare
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
încuviințáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ÎNCUVIINȚÁ, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A ÎNCUVIINȚÁ ~éz tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ÎNCUVIINȚÁ vb. v. aproba.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
încuviințá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințéz, 3 sg. și pl. încuviințeáză
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)