ACUZATÍV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a | Permalink
ACUZATÍV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ACUZATÍV s. n. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute. (< lat. accusativus, fr. accusatif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ACUZATÍV s. n. sg. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale – Fr. accusatif (lat. lit. accusativus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ACUZATÍV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
acuzatív s. n., pl. acuzatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
acuzatív n., pl. e. Gram. Cazu cu care se construesc [!] verbele transitive: lupu îl mănîncă pe mĭel.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ACUZATÍV ~e n. gram. Caz în care stau complementul direct, complementul indirect, cel circumstanțial și unele atribute precedate de prepoziții. /<lat. accusativus, fr. accusatif
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink