Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
ADĂOGÁRE s. f. v. adăugare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ADĂOGÁRE s. f. v. adăugare.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ADĂOGÁ vb. I. v. adăuga.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ADĂOGÁ vb. I. v. adăuga.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
adăogá (-áog, -át), vb. – A mai pune peste, a da în plus, a spori. – Var.adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapșu, adăvgat), megl. daug (dauș). < Lat. adaugĕre, care s-a păstrat numai în rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v. fr. aoire, v. prov. azaut. Ca și în alte cazuri, -ĕre trecuse la -ēre din lat. vulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuși, aceasta din urmă este relativ recentă, și DAR (1913) nu o admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o formă adaptată la conj. IV, a adăugi. Oscilația între cele trei conjug. posibile a înmulțit curios formele verbale, mai ales la perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la part. trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate cazurile, este de preferat tipul de conj. I. Der. adaos, adj. (adăugat); adaos, s. n. (adăugare, supliment); adăoșag, s. n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741; adăosătură, s. f. (adăugare).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink