ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. Insușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ALTERNÁNȚĂ s.f. 1. Schimbare care se petrece alternativ, rând pe rând; alternare, perindare. 2. (Lingv.) Schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a cuvintelor aparținând unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferența dintre formele gramaticale sau dintre derivate și cuvântul de bază. [< fr. alternance].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. însușirea de a alterna. ◊ procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii. ♦ ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane. (< fr. alternance)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ALTERNÁNȚĂ s. v. alternare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
alternánță s. f., g.-d. art. alternánței; pl. alternánțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
alternánță f., pl. e (d. alternant; fr. alternance). Acțiunea de a alterna: alternanța straturilor în terenele [!] stratificate. Bot. Dispozițiunea frunzelor și florilor alterne.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ALTERNÁNȚĂ ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
ALTERNÁNȚĂ (‹ fr. {i}) s. f. 1. Însușirea de a alterna. 2. (FIZ.) Totalitatea valorilor luate de o mărime alternativă în decursul unei semiperioade cuprinse între două momente în care valoarea mărimii este nulă. 3. (GEOL.) Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai multe tipuri de roci sau formațiuni geologice, de grosimi apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. 4. (LINGV.) Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în flexiune sau în familia lexicală: poate fi consonantică (ex. schimbarea lui s în ș: des-deși, a lui t în ț: tăiat-tăiați) sau vocalică (ex. carte-cărți); ablaut, apofonie. 5. (ARHIT.; ARTE PL.) Procedeu decorativ constînd în repetarea regulată a două motive (în arte decorative) sau a două elemente (în arhitectură).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink