APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appelativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
APELATÍV, -Ă adj. (Ieșit din uz; despre substantive) Comun. ♦ (s.n.) Nume, calificativ. [< fr. appellatif, cf. lat. appellativus].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
APELATÍV, -Ă adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. (< fr. appellatif, lat. appellativus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz, despre substantive) Comun. ♦ (Substantivat, n.) Nume, calificativ. – Fr. appellatif (lat. lit. appellativus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
APELATÍV adj. v. comun.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
APELATÍV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~ul: băiete!)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
apelatív adj. m., pl. apelatívi; f. sg. apelatívă, pl. apelatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
apelatív s. n., pl. apelatíve
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
apelatív, -ă adj. (lat. appellativus). Gram. Nume apelativ (maĭ des nume comun), care convine întregiĭ speciĭ, ca om, arbore. General: „Scit” era un nume apelativ pentru toate popoarele nomade din nordu și estu Eŭropeĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
APELATÍV ~e n. Substantiv comun; cuvânt, nume, calificativ. /<fr. appellatif, lat. appellativus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink