Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
APOSTRÓFĂ s.f. Procedeu stilistic constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
APOSTRÓFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
APOSTRÓFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupându-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
APOSTRÓFĂ s. v. apostrofare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin [!] care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
APOSTRÓFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
APOSTROFÁ vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (< fr. apostropher)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare, a mustra pe cineva (cu ton violent). – Fr. apostropher.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
APOSTROFÁ vb. v. certa.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
apostrofá vb., ind. prez. 1 sg. apostroféz, 3 sg. și pl. apostrofeáză
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
apostroféz v. tr. (d. apostrofă; fr. apostropher). Mă adresez cuĭva pe un ton aspru: l-a apostrofat în plină ședință.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink