ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ASONÁNȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ASONÁNȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Fr. assonance.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
asonánță s. f., g.-d. art. asonánței; pl. asonánțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
asonánță f., pl. e (fr. assonance, d. assonant, asonant. V. con- și re-sonanță). Potrivirea sunetelor la urma versurilor maĭ jos de accent, precum: scîndură cu tremură. V. rimă.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ASONÁNȚĂ ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink