ÁURĂ s. f. (Livr.; adesea fig.) Nimb, aureolă (1). (Med.) Stare specifică premergătoare crizei de epilepsie. [Pr.: a-u-] – Din lat. aura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ÁURĂ s.f. 1. Boare, adiere. 2. (Liv.) Nimb, aureolă (1). 3. Stare particulară care precedă o criză, de obicei în epilepsie. [Pron. a-u-. / < lat., fr. aura].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ÁURĂ s. f. 1. aureolă (5). 2. stare particulară care precedă o criză de epilepsie. 3. fenomen biofizic dintr-un câmp de emisiune a unor radiații ale corpului, de natură luminoasă sau electromagnetică. (< lat., fr. aura)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ÁURĂ s. f. 1. Boare, adiere. 2. (Neobișnuit) Nimb, aureolă (1). 3. Stare premergătoare crizei, într-o boală, mai ales în epilepsie. – Lat. lit. aura.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ÁURĂ s. v. aureolă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ÁURĂ s. v. adiere, boare, zefir.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
áură (-re), s. f. – Boare, zefir. – Mr. avră, megl. aură. Lat. (it.) aura (sec. XIX). Este cuvînt folosit aproape exclusiv de poeții romantici, și are aspect de italienism. Totuși, pare să fi fost popular în trecut, deoarece se conservă în dialecte. În Candrea-Dens., 121, apare ca cuvînt popular.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
áură s. f. (sil. a-u-), g.-d. art. áurei; pl. áure
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink