AUTOCRÁTOR, autocratori, s. m. (Înv.) Autocrat. [Pr.: a-u-] – Din ngr. autokrátor.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
AUTOCRÁTOR s. m. 1. titlu dat, în Grecia antică, deținătorilor unei autorități absolute. 2. bazileu ~ = (la Bizanț) titlu oficial al împăratului. (< fr. autocrator, gr. autokrator)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
AUTOCRÁTOR, autocratori, s. m. (Înv. și arh.) Autocrat. [Pr.: a-u-] – Ngr. autokrator.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
AUTOCRÁTOR s. v. autocrat, potentat.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
autocrátor s. m. (sil. a-u-to-cra-), pl. autocrátori
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
autocrát, -ă s. (vgr. autokratés, d. autós, însumĭ, și kratéo, domnesc). Suveran absolut. – Vechĭ aftocrátor și autocrátor (ngr. aftokrátor și vgr. auto-).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink