Dex avant

AVANT- v. avan-.

avant- Prefix împrumutat din fr., și care se aplică unui mic număr de cuvinte neol., pentru a indica o poziție care o precedă (în timp sau în spațiu) pe cea indicată de cuvîntul simplu: avantgardă, s. f.; avantpost, s. n.; avantpremieră, s. f.; avantscenă, s. f.

AVẤNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie, forță în mișcări. ◊ Loc. vb. A-și lua avânt = a se avânta. 2. Însuflețire, elan, entuziasm. 3. Dezvoltare rapidă, progres remarcabil (într-un domeniu, într-o epocă etc.). – Din avânta (derivat regresiv).

AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-și deschide drum cu îndrăzneală. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o mișcare violentă. ♦ A insufla avânt. – A³ + vânt.

A AVÂNTÁ avânt tranz. 1) A face să se avânte. 2) A împinge cu energie înainte (pe cineva sau ceva). /a + vânt

A SE AVÂNTÁ mă avânt intranz. 1) A se repezi înainte (spre cineva sau ceva) cu avânt. 2) A-și lua avânt; a se angaja cu îndrăzneală într-o acțiune; a se lansa. ~ în lucru. /a + vânt

AVÂNT ~uri n. 1) Energie în mișcare; vioiciune; însuflețire. ◊ A-și lua ~ a se pregăti pentru săritură; a se avânta. A-i tăia cuiva ~ul a descuraja pe cineva. 2) Dezvoltare rapidă; progres. ◊ A lua ~ a se dezvolta rapid. 3) Imbold lăuntric, puternic care înlesnește realizarea unei acțiuni; elan; entuziasm; exaltare; ardoare. /v. a (se) avânta

AVẤNT, avânturi, s. n. 1. Vioiciune, energie în mișcări. ◊ Expr. A-și lua avânt = a se pregăti pentru o săritură; a se avânta. 2. Însuflețire, elan. ◊ Expr. A-i tăia cuiva avântul = a descuraja pe cineva. 3. Dezvoltare însuflețită, progres mare. ◊ Expr. A lua avânt = a se dezvolta rapid. – Postverbal al lui avânta.

AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) repezi plin de însuflețire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-și deschide drum cu îndrăzneală. 2. Tranz. A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o mișcare violentă. Câteva voinicești lovituri de lopată avântară micul vas departe de coastă (ODOBESCU). ♦ (Rar) A insufla avânt. – Din a³ + vânt.

AVÂNT s. 1. v. entuziasm. 2. ardoare, elan, impetuozitate, temperament, (pop. și fam.) suflet, (reg.) mau. (Cântați cu mai mult ~!) 3. v. patos.

AVÂNTÁ vb. 1. v. sări. 2. a se lansa. (Se ~ într-o acțiune.)

Avânt ≠ decădere, regres, declin

avînt (avînturi), s. n. – Pornire, elan, însuflețire. Din vînt, cu prep. adv. a-. Dacă această ipoteză nu este greșită, avînt trebuie să fi fost la început înțeles ca adv. (această valoare nu apare în niciun text cunoscut, dar este cert că acest cuvînt nu apare în texte anterioare sec. XIX, și nici în dialecte). Construcția ar fi identică, deci, cu acasă, afund, aminte etc; expresia a da avînt poate fi foarte bine interpretată a da a vînt. Apoi, cuvîntul fiind simțit ca un s., s-a putut deriva de la el vb. avînta, formație probabil artificială și modernă, motivată de paralelismul fr. élan-élancer, germ. Schwung-schwingen. După DAR, avînt este formație postverbală de la avînta, și acesta este o compunere internă, pe baza lui vînt. Der. avînta, vb. (a împinge, a lansa, a arunca).

avânt s. n., pl. avânturi

avântá vb., ind. prez. 1 sg. avânt, 3 sg. și pl. avântă

1) avînt n., pl. urĭ (d. a avînta). Pornire, răpezire [!]: avîntu uneĭ oștĭ. Fig. Pornire, dorință mare: avînturile inimiĭ.

2) avînt și -éz, a -á v. tr. (d. vînt orĭ lat. adventare, deosebit de adventare, a sosi. V. zvînt). Răped [!], arunc: a avînta barca pe valurĭ. V. refl. Mă răped, mă arunc: a te avînta la luptă, în luptă.