Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: bici (substantiv neutru) , biciului (verb tranzitiv)   
biciul(u)í, biciul(ui)ésc, vb. IV (reg.) a aprecia, a evalua.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
biciuluí (-uésc, -ít), vb. – A aprecia, a valora, a stima. – Var. bicilui, biciuli. Mag. becsülni (Cihac, II, 481; Gáldi, Dict., 107). Se folosește în Trans. A trecut și în bg. din Trans. becsuluvai (Miklosich, Bulg., 119).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
BÍCI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele să meargă. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Din sl. biči.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BICI bíce n. 1) Obiect constând dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, legată de un băț, cu care se îndeamnă vitele la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de obiect. 3) fig. Întâmplare nefastă, care aduce mari pierderi și suferințe; nenorocire. [Monosilabic] /<sl. biți
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BÍCI, bice, s. n. (Adesea fig.) Obiect cu care se îndeamnă la mers animalele, alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băț. ♦ Lovitură de bici. [Var.: (reg.) zbici s. n.] – Slav (v. sl. biči).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BICI s. biciușcă, (reg.) năpârcă, (Mold.) puhă, (Ban. și Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
bíci (bíce), s. n.1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. – 2. Lovitură dată cu acest obiect. Sl. bičĭ de la biti „a lovi” (Miklosich, Lexicon, 22; Slaw. Elem., 14; Cihac; Berneker 56); cf. bg. bičŭ, sb., cr., ceh., rus. bič, pol. bicz. Cf. și băț. Der. biciui, vb. (a bate cu biciul); biciuială, s. f. (bătaie cu biciul, flagelare); biciuitor, adj. (care biciuiește); biciușcă, s. f. (bici). Din rom. provine săs. bitsch. Ngr. βίτσα și alb. bisk se trag direct din sl. (cf. G. Meyer, 34).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
bici s. n., pl. bíce
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
bicĭ n., pl. e (vsl. bg. rus. bičĭ). Vargă de care e legată o fășie de pele de bătut vitele. Fig. Pacoste, flagel, calamitate: Attila a fost bicĭul lui Dumnezeŭ. – În Mold. Trans. rar și zbicĭ. V. harapnic, pil, puhă, cnut, nagaĭcă, gîrbacĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
bicĭuluĭésc v. tr. (ung. becsülni). Trans. Evaluez.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)