BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Din bine1 + făcător.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BINEFĂCĂTÓR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (Un efect ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ul meu.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Binefăcător ≠ răufăcător, nociv, vătămător
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
binefăcătór adj., s. m. → făcător
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
binefăcătór, -oáre adj. (după lat. benefactor și fr. bienfaiteur). Care face bine, care ajută. Folositor: medicament binefăcător.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
BINEFĂCĂTÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) Care face bine; cu efect pozitiv; prielnic; favorabil; propice; benefic. Remediu ~. Climă ~oare. /bine + făcător
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BINEFĂCĂTÓR2 ~i m. Persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink