Dex brumă

BRÚMĂ, brume, s. f. 1. Cristale de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciură. 3. Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... – Lat. bruma.

BRÚMĂ¹ s. f. 1. Cristale de gheață care se formează noaptea pe plante, pe pământ sau pe suprafața corpurilor libere, în urma scăderii temperaturii sub zero grade. ◊ Compus: (reg.) floarea-brumei = brândușă. 2. (Pop.) Chiciură, promoroacă. 3. Strat fin alburiu care acoperă unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mică de... ◊ Expr. Ce bruma... sau bruma ce..., ce brumă de... = nimica toată, puțin. – Lat. bruma.

BRÚMĂ² s. f. (Franțuzism) Ceață, negură. – Fr. brume.

BRÚMĂ s. 1. (MET.) (rar) promoroacă, (Olt., Ban. și Bucov.) chidă. (S-a lăsat ~ peste câmpii.) 2. v. pruină. 3. (prin Mold.) promoroacă. (~ formată pe vas de o băutură rece.)

BRÚMĂ s. v. chiciură, promoroacă.

brúmă (brúme), s. f. – 1. Chiciură, promoroacă. – 2. Strat fin strălucitor care acoperă unele fructe proaspete, cînd sînt gata coapte. – 3. (În expresia ce bruma) Nimic, cantitate neînsemnată, mică. – Mr., megl. brumă. Lat. brūma „timp de iarnă” (Diez, Gramm., I, 91; Pușcariu 224; REW 1335; Candrea-Dens., 185; DAR); cf. alb. brumë „chiciură” (Meyer 49), fr. brume, cat. broma, prov., sp., port. bruma; în general în rom. cu sensul de „ceață”. Der. bruma, vb. (a acoperi cu chiciură); brumar, s. m. (brumar mic, octombrie; brumar mare, noiembrie); brumărel, adj. (cenușiu); brumărel, s. m. (octombrie); brumărele, s. f. pl. (plantă ornamentală, Phlox paniculata); brumăriu, adj. (cenușiu; varietate de struguri); brumat, adj. (acoperit cu chiciură; cenușiu; prost dispus); brumatic, adj. (friguros); brumos, adj. (rece, acoperit cu brumă fină, cețos); îmbruma, vb. (a acoperi cu chiciură).

brúmă s. f., g.-d. art. brúmei; pl. brúme

brúmă f., pl. e (lat. bruma, ĭarnă, contras din brévima, din brevissima [dies], cea maĭ scurtă [zi], apoĭ și „brumă”, după pruina, brumă; it. pv. sp. pg. bruma, fr. brume). Roŭă înghețată (care acopere natura ca o haină albă și supțire). Un fel de praf albicĭos care acoperă unele poame (prunele, struguriĭ). Abur depus pe lucrurile netede și recĭ cînd sufli pe ele. – Fig. Iron. Spoĭală, pospaĭ, maĭ nimic: o brumă de învățătură.

BRUMÁ, pers. 3 brumează, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cădea brumă (1). 2. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu brumă (1) sau cu ceva care seamănă cu bruma. – Din brumă.

A BRUMÁ ~eáză 1. intranz. rar A cădea brumă. 2. tranz. A acoperi cu brumă. /Din brumă

BRÚMĂ ~e f. Strat subțire care se depune pe pământ, pe plante și pe alte obiecte din natură, constând din cristale mici de zăpadă formate în nopțile reci (de toamnă) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă. ◊ Bătut de ~ a) înghețat în urma brumei; b) albit; încărunțit. 2) Strat fin alburiu care acoperă unele fructe sau unele plante. 3) fig. Cantitate mică (de ceva); pic. ~ de învățătură. [G.-D. brumei] /<lat. bruma

BRUMÁ, pers. 3 brumează, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cădea brumă. 2. Tranz. (Rar) A acoperi cu brumă. – Din brumă¹.

FLOAREA-BRÚMEI s. v. brândușă.

brumá vb., ind. prez. 3 sg. brumeáză

floárea-brúmei s. f.

bruméz v. intr. (d. brumă). Uzitat la pers. III: brumează, cade bruma: a brumat astă-noapte. V. tr. Acoper cu brumă: florile s’aŭ ofilit, că le-a brumat. – Și imbr- (ca v. tr.).