Dex buhai

BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUHÁI¹, buhai, s. m. 1. Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă (a, b). – Ucr. buhaj.

BUHÁI², buhaiuri, s. n. Instrument muzical popular folosit de colindători în ajunul anului nou, format dintr-o putinică cu fund de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage producând un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: buhaie] – Din buhai¹.

BUHÁI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.)

BUHÁI s. v. gealău, rădașcă, răgage, taur.

buhái (buhai), s. m. – 1. Taur. – 2. Berbec sau țap de peste doi ani. – 3. Instrument muzical (cf. bou 3). – 4. Pelerină. Rut. buchai, rus. bugaj, (DAR) din tc. buga „taur” (cf. bugă). Ar putea fi și invers. După Lokotsch 339, rom. provine din tc.; și din rom. a trecut în pol. după Miklosich, Wander., 12, și în mag. bohaj (Edelspacher 10).

buhái (taur) s. m., pl. buhái, art. buháii

buhái (instrument muzical) s. n., pl. buháiuri

buháĭ m., pl. tot așa (rut. buháĭ, rus. bugáĭ, d. turc. bugá, id. buhač, bufniță; bg. bugá; ung. [d. rom.] buhay. V. buhă). Taur (V. bic). Popușoĭ care nu rodește (adică care se deosebește din mulțime ca „tauru’ntre boĭ”). S.n., pl. urĭ saŭ e. Stup care nu roĭește într’o vară. (V. paroĭ). Cofă orĭ putinică astupată c’o pele întinsă de care atîrnă o codiță de păr de cal și care, cînd e trasă cu mîna udă și bine spălată, vibrează imitînd mugetu tauruluĭ (Cu asta, în Mold. și aĭurea, băĭețiĭ merg din casă’n casă în ultima zi a anuluĭ trăgînd de coada buhaĭuluĭ, sunînd dintr’un clopot și recitînd „plugușoru”): a umbla cu buhaĭu. Bucoĭ (Olt., Munt.). – În Ial. și bugă (bg. turc.), m., pl. bugĭ, taur. V. dubă.

BUHĂ͹, buhăiesc, vb. IV. Refl. A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din buhav.

BUHĂͲ, buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tuși. – Din buhai.

A SE BUHĂÍ mă ~iésc intranz. pop. (despre persoane) A se umfla la față (de boală, de somn, de băutură etc.); a deveni buged. [Sil. -hă-i] /Din buhai

BUHÁI¹ ~ m. pop. 1) Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur. 2) fig. fam. Om brutal. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

BUHÁI² ~iuri n. Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj

BUHĂ͹, buhăiesc, vb. IV. Refl. A deveni puhav la față. – Din buhav.

BUHĂͲ, buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A țipa, a urla. – Din buhai¹.

buhăí¹ (a ~) (a țipa, a tuși) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg., 3 pl. búhăi / buhăiésc, imperf. 3 sg. buhăiá; conj. prez. 3 să búhăie / să buhăiáscă

BUHAI-DE-BÁLTĂ s. v. bou-de-baltă.

BUHĂÍ vb. a se puhăvi, a se umfla, (reg.) a se bugezi. (S-a ~ tare la față.)

buhái-de-báltă s. m.

buhăí (a se umfla, a țipa) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buhăiésc, imperf. 3 sg. buhăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. buhăiáscă

buhăbésc, buhăĭésc, buhăvésc, puhăbésc și puhăvésc (mă) v. refl. (d. buhab ș.a.). Devin buhab. V. bohîltesc.