BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BUNĂVOÍNȚĂ f. 1) Atitudine binevoitoare (față de cineva); dispoziție favorabilă; îngăduință. 2) rar Străduință deosebită; râvnă; zel. [G.-D. bunăvoinței] /bună + voință
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
bunăvoínță (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoínța, g.-d. art. bunăvoínței
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
BUNĂVOÍNȚĂ s. 1. afecțiune, c**********e, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvnă, silință, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza mai nimic.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
bunăvoínță s. f., art. bunăvoínța, g.-d. art. bunăvoínței
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink