CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizată la acostarea sau la îndepărtarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Din tc. kanca.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CÁNGE, căngi, s. f. Prăjină lungă, cu cârlig de fier în vârf, servind pentru a putea apuca un obiect de departe. ♦ Gheară ascuțită și întoarsă a păsărilor răpitoare. – Tc. kanca.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
cánge (cắngi), s. f. – 1. Cîrlig. – 2. Bucată de pînză groasă pe care unii croitori o folosesc spre a-și fixa pe genunchi materialul pe care îl lucrează. – 3. Gheară. – Var. cance, cangă, gance. – Mr. gance, megl. candže. Tc. kance (Șeineanu, II, 84; Lokotsch 1056; Ronzevalle 150), cf. ngr. ϰάντζα, sg. kanğa. Cuvînt obscur, pe care Corominas, II, 657, îl consideră de origine sp. și intrat în tc. pe filieră italiană.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cánge s. f., g.-d. art. căngii; pl. căngi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cánge f., pl. căngĭ (turc. kanğa, d. it. gancio, cîrlig; ngr. kántza, bg. sîrb. kanğa). Prăjină care are la un capăt un cîrlig și un vîrf de fer [!] (întrebuințată de luntrașĭ și de pompierĭ). Gheară de pasăre: vulturu a luat mĭelu´n căngĭ. Sud. Spelcă, ac de cap. – Și cance (nord). V. ceac.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CÁNGE căngi f. 1) Prăjină prevăzută cu un cârlig la vârf, utilizată la apucarea sau îndepărtarea unor obiecte aflate la distanță. ~ de incendiu. 2) Gheară ascuțită la unele păsări răpitoate. [G.-D. căngii] /<turc. kanca
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink