Dex cararea

CĂRÁRE, cărări, s. f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂRÁRE ~ări f. Drum îngust pe care se merge pe jos; potecă. ◊ A-i tăia (sau a-i închide) cuiva ~ările a-i închide cuiva calea. A-i scurta cuiva ~ările a-l omorî pe cineva. A umbla pe două ~ări a umbla clătinându-se datorită consumului de alcool. Pe toate ~ările peste tot. [G.-D. cărării] /

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a umbla clătinându-se, a fi beat. (Reg.) A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea, a opri pe cineva din drum. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî. 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂRĂREÁ, cărărele, s. f. Cărăruie. – Din cărare + suf. -ea.

CĂRÁRE s. 1. v. cărat. 2. v. potecă.

CĂRÁRE s. v. lătunoaie, răritură.

căráre (cărắri), s. f. – 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Mr. cărare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Pușcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care”. Pușcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii române, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condițiile tipice ale vieții primitive ale românilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala „ieșire povîrnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. škalë, s.b., bg. skala „stîncă ascuțită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cărărău, s. m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuți ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat).

căráre s. f., g.-d. art. cărării; pl. cărări

1) căráre f., pl. cărărĭ (lat. carraria, it. carraja, vfr. charriere, pv. carriera, sp. carrera, pg. carreira. V. cărare). Drum de trecut cu picĭoru, fie pe munte, fie pe cîmp orĭ într´o grădină ș. a.: îmĭ place maĭ mult să merg pe cărare de cît pe drumu carelor. Dungă făcută cu peptenele în păr, în peptănătură: a-țĭ face cărarea. Fig. A merge pe doŭă cărărĭ, a fi beat. A scurta cuĭva cărările, a-l face să nu maĭ vie [!] pe undeva. V. potecă, colnic, pîrtie.

2) căráre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a căra o dată.