Dex cărare

CĂRÁRE, cărări, s. f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a umbla clătinându-se, a fi beat. (Reg.) A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea, a opri pe cineva din drum. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî. 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂRÁRE s. 1. v. cărat. 2. v. potecă.

CĂRÁRE s. v. lătunoaie, răritură.

căráre (cărắri), s. f. – 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Mr. cărare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Pușcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care”. Pușcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii române, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condițiile tipice ale vieții primitive ale românilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala „ieșire povîrnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. škalë, s.b., bg. skala „stîncă ascuțită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cărărău, s. m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuți ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat).

căráre s. f., g.-d. art. cărării; pl. cărări

1) căráre f., pl. cărărĭ (lat. carraria, it. carraja, vfr. charriere, pv. carriera, sp. carrera, pg. carreira. V. cărare). Drum de trecut cu picĭoru, fie pe munte, fie pe cîmp orĭ într´o grădină ș. a.: îmĭ place maĭ mult să merg pe cărare de cît pe drumu carelor. Dungă făcută cu peptenele în păr, în peptănătură: a-țĭ face cărarea. Fig. A merge pe doŭă cărărĭ, a fi beat. A scurta cuĭva cărările, a-l face să nu maĭ vie [!] pe undeva. V. potecă, colnic, pîrtie.

2) căráre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a căra o dată.

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau ființe) A duce dintr-un loc în altul. ◊ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede și pe furiș); a se cărăbăni. /<lat. carrare

CĂRÁRE ~ări f. Drum îngust pe care se merge pe jos; potecă. ◊ A-i tăia (sau a-i închide) cuiva ~ările a-i închide cuiva calea. A-i scurta cuiva ~ările a-l omorî pe cineva. A umbla pe două ~ări a umbla clătinându-se datorită consumului de alcool. Pe toate ~ările peste tot. [G.-D. cărării] /

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum).

CAR DE ASÁLT s. v. tanc.

CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.

cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. și pl. cáră; conj. prez. 3 sg. și pl. cáre

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!