Dex casul

CAȘ, (1) cașuri, s. n. (cași, s. m.) 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat și stors de zer. 2. Substanță lipicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. ◊ Expr. (Ir.) E cu caș(ul) la gură sau Încă nu i-a picat cașul de la gură, se spune despre un tânăr nepriceput, lipsit de experiență (dar cu pretenții). – Lat. caseus.

CÂȘ¹ interj. V. hâș.

CÂȘ², -Ă, câși, -e, adj., adv.1. Adj. (Reg.) Care este lipsit de unul sau de mai multe degete; ciung. 2. Adj. și adv. (Fam.) (Care este) strâmb. – Din câși (pl. lui *câs < bg. kus „scurt”).

CAȘ ~uri n. 1) Produs alimentar obținut din lapte (de oaie) închegat și stors de zer. 2) Substanță gălbuie care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări. ◊ A fi cu ~ la gură a fi tânăr și fără experiență. /<lat. caseus

CÂȘ interj. (se folosește pentru a alunga păsările domestice). /Onomat.

CAȘ, (1) cașuri, s. n. 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat și stors de zer. 2. Substanță gălbuie-albicioasă care se formează în colțurile ciocului la puii de păsări sau, p. ext., în colțurile gurii unei persoane. ◊ Expr. (Ir.) A fi cu caș(ul) la gură = a fi tânăr, nepriceput. – Lat. caseus.

!caș s. n.

CAȘUL-PÓPII s. (BOT.; Malva rotundifolia) (reg.) nalbă.

CÂȘ adj., s. v. ciung, ciunt.

caș (cașuri), s. n. – 1. Produs alimentar din lapte închegat. – 2. Secreție bucală la copii și la puii de pasăre. – 3. (Trans. de Sud) Bucată, fragment. – Mr., megl. caș, istr. cǫș. Lat. caseus (Pușcariu 303; Candrea-Dens., 275; REW 1738; DAR); cf. it. cacio (sard. casu), sp. quoeso, port. queijo. – Der. cășar, s. m. (tipar pentru brînză); cășerie, s. f. (parte a stînei unde se prepară cașul); cășos, adj. (care seamănă cu cașul). – Compară cîșlegi, s. f. pl. (carnaval), mr. cășleadze, cîșleagă, de la caș cu vb. a lega sau mai probabil de la un caseum ligare (Pușcariu 376; DAR; Candrea-Dens., 288), cf. lat. med. casleu „mensis November” în glosele de la Silos 67 și cîrneleagă. De la pl. cașuri provine tc. kașer „caș” (Meyer, Türk. St., I, 56). De la cășar, pe care Pușcariu 304 îl deriva direct din lat. casearius (ipoteză abandonată în DAR), ngr. ϰασσιάρα (Meyer, Neugr. St., II, 75).

cîș (cấșe), adj. – Ciung, infirm. Sl. kǫsŭ „fără coadă” (DAR), cf. bg. kăs „scurt”.

caș s. n. / s. m., (bucăți) pl. cáșuri / cași

câș adj. m., pl. câși; f. sg. câșă, pl. câșe

cas. Răŭ scris îld. caz.

caș n., pl. urĭ, și rar m. (lat. cáseus și cáseum, caș, brînză; it. cácio, sard. l. kasu, sp. quejo, pg. queijo; germ. käse). Brînză dulce nescursă de zer, așa cum se află în zăgîrnă saŭ după ce o scoțĭ de acolo (V. telemea). Dunga galbenă pe care o aŭ puiĭ de păsărĭ la încheĭetura cĭoculuĭ. Fig. A avea caș la gură, a fi cu cașu la gură, a fi încă copil. Cașu popiĭ, un fel de nalbă mică care crește ca o tufușoară și pe ale căreĭ fructe le mănîncă copiiĭ (malva rotundifolia). – Cașĭ se zice cînd e vorba de bucățĭ de caș. Dar și în acest caz se poate zice cașurĭ.

1) cîș, -ă adj. (bg. kŭs, scurt, d. vsl. konsŭ, berc, cu coada tăĭată; sîrb. kus, berc. V. cotonog). Est. Cĭunt, cotonog: mînĭ [!] cîșe (VR. 1909, 7-8, 15 și 174). – Și cîj (Munt. est).

2) cîș și hîș, interj. de alungat păsările domestice (rudă cu rut. agúš, auš și germ. husch). – În Suc. hucĭ!