Dex catara

catára s.f. (înv.) anatemă, blestem, afurisenie.

CATÁRI s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine din Europa apuseană în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolică și considerau proprietatea privată ca un păcat. – Din fr. cathare.

CĂTÁ vb. I v. căuta.

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt (și abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Cf. acăța.

A SE CĂȚĂRÁ mă cáțăr intranz. 1) (despre ființe) A se sui cu greu, prinzându-se. 2) (despre plante) A se ridica, agățându-se (de ziduri, de ramuri etc.); a se urca; a se sui. /v. a se agăța

CATÁR s.n. Inflamație a mucoasei unui organ (în special a mucoasei nazale), însoțită de secreție. [Pl. -ruri, -re. / < fr. catarrhe, cf. gr. katarrhos – scurgere].

CATÁRI s. m. pl. adepți ai unei secte maniheiste din evul mediu (în sud-vestul Franței), care respingea sfintele taine ale bisericii și nega purgatoriul și posibilitatea mântuirii. (< fr. cathares)

CĂTÁ vb. I v. căuta.

CĂȚĂRÁ, cáțăr, vb. I. Refl. A se sui, agățându-se pe un loc înalt și abrupt, pe un copac etc. ♦ (Despre plante) A se prinde (cu cârceii) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acățărá vb. I] – Din acăța + bg. katerja se „mă cațăr”.

catár¹ (referitor la o sectă) adj. m., s. m., pl. catári; adj. f., s. f. catáră, pl. catáre

CĂȚĂRÁ vb. a se cocoța, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop. și fam.) a se zgăibăra, (pop.) a se aburca, a se țuțuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popoța, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ în copac.)

cățărá s.f. (reg.) veveriță, cațobâră, coțoligă.

cățărá (cáțăr, cățărát), vb. – 1. A se sui, agățîndu-se, pe un loc înalt. – 2. A (se) cocoța. – Var. acățăra. Origine necunoscută. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41 și DAR consideră contaminare a lui acăța cu bg. katerjă se „a se cățăra”. Capidan, Dacor., VII, 129, sugerează alb. katsaroj; cf. și bg. kacvam „a se cocoța”, katerica „veveriță”, și ngr. ϰαντζαρώνω „a se cățăra”. Este posibil ca asemănarea să se datoreze unei intenții expresive comune. Var. prezintă o contaminare evidentă cu acăța. – Der. (a)cățător, adj. (care se cațără); cățărătoare, s. f. (ciocănitoare, Picus major).

catári s. m. pl.

cățărá vb., ind. prez. 1 sg. cáțăr, 2 sg. cáțări, 3 sg. și pl. cáțără; conj. prez. 3 sg. și pl. cáțăre

2) cat, a cătá, V. caut.

cáțăr (mă), a cățărá v. refl. (d. cață. V. acăț). Mă suĭ apucîndu-mă cu mînile [!] saŭ cu picĭoarele (ca maĭmuțele, veverițele) saŭ răsucindu-mă orĭ prinzîndu-mă cu cîrceiĭ (ca unele plante: edera, vița, fasolea). – Și mă acáțăr (vest).

cáut, a căutá v. tr. (lat. cautare, d. lat. cavére, cáutum, a păzi, a te feri. V. cauțiune, precaut). Cat, cercetez: a căuta un lucru perdut [!]. Îngrijesc, curez: a căuta un bolnav. Consider, mă uĭt: du-te și nu căuta că ploŭă. Mă încerc, mă silesc, tind: hoțu caută să fure. V. intr. Privesc, mă uĭt: a-ĭ căuta cuĭva în ochĭ, a căuta la cineva. Mă ocup, mă interesez: a căuta de copiĭ, a-țĭ căuta de afacerĭ, de treabă. Mă îngrijesc, îmĭ daŭ atențiune, mă curez: a te căuta cu medicu de o boală grea. Îs considerat, am preț, am căutare: marfa bună se caută. Caut ceartă cuĭva, îl provoc la ceartă. Caut pe d***u cu lumînarea, caut cu insistență o neplăcere. Îmĭ caut de treabă, îmĭ văd de treabă. Îmĭ caut de drum, îmĭ văd de drum. Caut perĭ în palmă saŭ nod în papură, caut să găsesc defecte unde nu-s. Caut cu un ochĭ la făină și cu altu la slănină (Iron.), îs șpanchĭ (zbanghiŭ). Caut cuĭva în coarne (cum se uĭtă țăraniĭ la vițeĭ ca să vadă cînd le ĭese coarnele), protejez și permit cuĭva să-șĭ facă toate gusturile: copiluluĭ să nu-ĭ cauțĭ în coarne, că se strică. – Iron. E frumos, dar nu se caută, e frumos, dar n´are căutare, nu se interesează lumea de el. – Maĭ rar și pop. cat, a căta. V. impers. Cată să, trebuie să.

CATARI (‹ gr. katharós „curat”) s. m. pl. Adepții unei erezii din sec. 11-13, răspîndită în Europa apuseană (în special în Italia, Flandra, S Franței), cu precădere în rîndurile meseriașilor și țăranilor. Condamnau lumea materială, considerată ca o creație a diavolului, chemînd la o viață castă și austeră în vederea unirii cu Dumnezeu. Învățătura lor a stat la baza ereziei albigenzilor.