Dex ce

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? Ce fel de... ? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vânt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNIK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzând pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd întorcându-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cât pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cât... cu atât. Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! Văd de atâtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de râs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sunt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întâmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea (JARNIK-BÎRSEANU). – Lat. quid.

CE pron., adj., adv., interj. 1. pron. care, (pop.) de. (Cei ~ priveau.) 2. adj. care. (~ vânt te-a adus aici?) 3. pron. orice, orișice, (înv.) verice. (Zică lumea ~ o vrea.). 4. adv. cât, cum. (~-aș mai râde!) 5. interj. (interogativ) cum? poftim? (fam. și pop.) ha? (~? N-am auzit!)

ce pron. inter. și rel. – 1. Pron. și adj. inter. De ce, la ce, pentru ce. – 2. Pron., adj. și adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit de mai – Ce de! – 3. Pron. și adj., exprimînd o interogație indirectă, după vb. declarandi sau sentiendi. – 4. Care (pron. rel.) – Cel ce. Ce și cum. – Ce e drept. – Cine știe ce. – Numai ce. – Cît pe ce. Pe ce... pe atît. – 5. Înainte de vb. a fi, indică o definiție ai cărei termeni sînt inversați, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noțiunea care le definește: ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi); prost ce ești (Creangă). – 6. (Înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se folosește ci). – 7. (S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. – Mr. țe, ți, megl. ți, istr. țe. Lat. quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR); cf. it. che, prov., cat., fr., sp., port. que. Pentru adăugarea lui mai (2), cf. modismul sp. qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui ce (= ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu conj. ci (cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în epoca modernă (sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este frecventă, în textele vechi, folosirea lui ce cu accepția modernă a lui ci (mr. ți), cf. Pușcariu 358 și DAR.Totuși, Cipariu, Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe ci plecînd de la quin. Compară căci (înv. căce), cf. că; ceva (mr. țîva), adv. și pron. indef. (înv.), cu va (‹ a voi), cu var. cevași, cevașilea; fiece, pron. indef.; oarece, pron. indef., cu var. oareș(i)ce; orice, pron. indef.; niște, art. indef., în loc de nișce ‹ nu șt(iu) ce; verice, pron. indef.

ce pr. invar., adj. invar.

1) ce pron. indecl. (lat. quĭd). Rel. Care: Omu ce vine, omu ce vezĭ venind, baniĭ ce doreștĭ, scrisoarea ce scriĭ (în limba vorbită se zice numaĭ care, pe care: scrisoarea pe care o scriĭ). Ceĭa ce: fă ce vreĭ. Prov. Ce țĭ-e scris, în frunte țĭ-e pus, destinu e inevitabil. – Interog.: Ce? Ce vreĭ? Ce e de făcut? Ce-țĭ e? (ce aĭ? ce te-a apucat?) Ce mĭ-e una, ce mĭ-e alta? (ce diferență e între una și alta?). Adj. și adv. Cît de mult, cît de mare (intensitate, extensiune și cantitate): Ce bun e! Ce om! Ce minune! Ce-aș maĭ rîde! Ce-aș rîde! Ce mult grîŭ! Ce vînt! (ce e maĭ uzitat de cît cît de). Ce de saŭ ce maĭ de, cît de mult: Ce de lume! Ce maĭ de oamenĭ! Ce maĭ, ce (ca admirațiune ironică): Ce maĭ om! Ce maĭ fleac! Cum (exclamativ): Așa de prost ce arde lampa asta! Așa de prost ce arde n´am maĭ văzut! Subst. Ceva (numaĭ unit cu un): averea e un ce relativ (maĭ ob. și maĭ elegant: ceva relativ). De ce saŭ numaĭ ce și pentru ce, din care cauză: De ce n´aĭ venit? Ce tot rîzĭ? La ce, de ce, cu ce scop, spre ce folos: La ce te ducĭ? La ce bun (după fr. à quoi bon) a adora baniĭ? În ce, întru cît: în ce-s eŭ vinovat? Ca ce, în ce calitate: Ca ce să fiŭ eŭ? Ca păzitor. De oare ce, de vreme ce, fiind-că: doarme, de oare ce e ostenit. Odată ce, fiind-că, fiind constatat că: odată ce plînge, înseamnă că-l doare. Îndată ce, (maĭ rar și maĭ urît) de îndată ce, pe dată ce, imediat ce, cum, în momentu´n care: îndată ce auzi semnalu, straja veni. Din ce în ce, tot maĭ mult: apa scade din ce în ce (adică maĭ mult), sunetu se aude din ce în ce maĭ puțin (aci maĭ puțin nu poate lipsi, c´ar însemna că se aude maĭ mult). După ce, în urma unuĭ lucru: a rîs după ce a citit (după citire). De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce ascult, de ce maĭ mult îmĭ place (cu cît, cu atît e maĭ ob. și maĭ elegant). Cu mare ce, cu mare dificultate. Cît pe ce (est), aproape, maĭ-maĭ, cît pe aci: Numaĭ ce văd că, de odată văd că, ĭacătă că văd că: numaĭ ce văd că´ncepe să se clatine.

2) ce conj. V. ci.

CE¹ pron. interog. 1) (se folosește pentru a obține informații despre un obiect necunoscut) Care (anume) obiect? Ce a căzut? Ce duci? 2) pop. (se folosește pentru a obține informații despre cauza unei acțiuni, unei stări etc.) Din care cauză? Pentru care motiv? De ce? De ce ești trist? 3) pop. (se folosește pentru a obține informații despre o valoare sau o cantitate) Cât? Ce te costă? 4) (se folosește în întrebări retorice) Ce este mai scump decât libertatea? 5) (fiind însoțit de o intonație exclamativă, exprimă supărare, indignare, surpriză etc.) Ce spui?! Ce faci?! /<lat. quid

CE² pron. rel. (se folosește pentru a înlocui numele unui obiect și a introduce o propoziție subordonată) Ceea ce; care. ◊ Se știe ce și cum a cunoaște amănunțit, în detalii. Din ce în ce mai în mod ascendent sau descendent (în timp). Cât pe ce mai-mai; gata-gata. Cu mare ce cu mare greutate. Te miri ce ceva neînsemnat; un fleac. De ce din care cauză. O dată ce întrucât; deoarece. În timp (sau în vreme) ce în perioada cât. /<lat. quid

ce-a pr. + vb. (Ce-a spus?)

*ce-i pr. + pr. (Ce-i preocupă?)

ce-l pr. + pr. (ce-l preocupă?)

de ce¹ (din ce cauză) (pop.) loc. adv. (~ n-a încercat!)

de ce² (pe măsură ce) (pop.) loc. conjcț. (~ se gândea, ~ se întrista)

de ce³ (pentru ce) prep. + pr./adj, pr. (s-a întristat ~ i-ai spus/~ veste i-ai dat)

*númai ce (imediat ce) (pop.) loc. conjcț. (numai ce a intrat pe ușă, și s-a și apucat de lucru)

*númai ce (acum) (pop.) loc. adv. (numai ce a intrat pe ușă)

*númai ce adv. + pr. (face numai ce vrea el)

!nu știu ce loc. adj. pr. (are ~ idee), loc. pr. (a spus ~), loc. s. (are un ~)

*oáre ce adv. + pr. ( ~ vrea?)

*ori ce conjcț. + pr. (ce poate ~ vrea)

*pe măsúră ce loc. conjcț.

céea ce v. cel ce

cel ce pr. m., g.-d. célui ce, pl. cei ce; f. sg. ceea ce, g.-d. célei ce, pl. céle ce; g.-d. m. și f. célor ce

de ce loc. adv., prep. + pr. sau + adj.

de îndátă ce loc. conjcț. (tempo lent)

din momént ce loc. conjcț.

după cé loc. conjcț.

după cé că loc. conjcț.

în tímp ce loc. conjcț.

în vréme ce loc. conjcț.

îndátă ce loc. conjcț.

nu-știu-cé s. n.

o dátă ce loc. conjcț.

péntru ce prep. + pr.

ci și (vechĭ) ce conj. (lat. quĭd, de unde vine și ce, pron. Cp. și cu lat. quin etiam, ci încă). Dar: nu opt, ci zece: nu multe, ci mult. Nu numaĭ, ci și; nu singur faptu cutare, ci încă: nu numaĭ bun, ci și învățat. Ferește-te de a zice nu opt, dar zece, căcĭ e după fr. mais, care e egal și cu „dar”, și cu „ci”. Noĭ avem, ca și Germaniĭ, și înț. luĭ aber, și al luĭ sondern. În limba vorbită, ci se suprimă și poate fi însemnat maĭ bine prin doŭă puncte de cît prin virgulă: nu opt: zece (saŭ, invers, numaĭ pin [!] virgulă: zece, nu opt). În exclamațiunĭ: ci tacĭ odată saŭ și tacĭ odată saŭ (maĭ bine) dar tacĭ odată!

de ce V. ce.

Ce, simbol chimic pentru ceriu.

LA FAÇON DE DONNER VAUT MIEUX QUE CE QU’ON DONNE (fr.) felul în care dai prețuiește mai mult decât ceea ce dai – Corneille, „Le menteur”, act I, scena 1. V. și Bis dat qui cito dat.

PARTIR, C’EST MOURIR UN PEU (fr.) a pleca înseamnă a muri puțin – E. Haraucourt (poet francez) „Rondel de l’adieu”.