Dex ceata

CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafața solului, și care îngreuiază vizibilitatea; negură, pâclă. 2. (Impr.) Aburii care se condensează pe o sticlă, pe o suprafață netedă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).

CEÁTĂ céte f. 1) Grup (mare) de oameni care urmăresc același scop. O ~ de copii. 2) (în evul mediu) Unitate militară cu efectiv redus; pâlc. [G.-D. cetei; Sil. cea-tă] /<sl. țeta

CEÁȚĂ céțuri f. 1) Fenomen meteorologic care constă dintr-o aglomerație de particule de apă, ce plutesc în atmosferă (reducând vizibilitatea). ◊ A vedea ca prin ~ a nu vedea limpede. 2) fig. rar Abureală apărută pe o sticlă. [G.-D. ceții; Sil. cea-ță] /<lat. caecia

CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei într-un scop comun. ♦ (Înv.) Grup de moșneni sau de răzeși care stăpâneau în comun pământ agricol, păduri etc. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale. 2. Grup organizat pe principii socialiste pentru a efectua o muncă în comun. 3. (Înv.) Trupă înarmată și organizată. – Slav (v. sl. četa).

CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Aburi de apă care plutesc în aer aproape de pământ, tulburând transparența aerului; negură ușoară, pâclă. 2. Fig. Aburii care se așază pe o sticlă. – Lat. caecia (< caecus „orb”).

CEÁTĂ s. 1. bandă, buluc, cârd, droaie, gloată, grămadă, grup, mulțime, pâlc, stol, (pop.) crilă, liotă, (reg.) canara, ciurdă, mișină, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Olt. și Ban.) clapie, (înv.) cin, tacâm. (O ~ de copii.) 2. ceată primitivă v. hoardă. 3. v. buluc. 4. v. tabără.

CEÁTĂ s. v. cin, tagmă.

CEÁȚĂ s. (MET.) negură, pâclă, (pop.) negureală, negureață, (reg.) buracă, (prin Transilv.) buștină, (prin Mold.) mocirlă, (înv.) mâglă. (Era o ~ de nu vedeai la doi pași.)

ceátă (céte), s. f. – 1. Corporație, breaslă. – 2. În vechea organizare militară, trupă a unui singur nobil, a unui oraș sau a unei mănăstiri, companie, unitate. – 3. Trupă, companie, detașament. – 4. Totalitatea servilor aparținînd aceluiași stăpîn. – 5. Bandă, grup de răufăcători supuși aceluiași șef. – 6. Grupare, asociere de persoane care au caractere și interese comune. – 7. Mulțime. – Mr., megl. țeată. Sl. četa „breaslă” (Miklosich, Fremdw., 82; Lexicon, 1113; Cihac, II, 47; Meyer 446; Conev 36; DAR); cf. rus. četa „pereche”, pol. czata, mag. csata „ceartă”, rut. čáta „companie”, alb. tšetë. DAR presupune că termenul sl. a venit în contact cu un der. rom. al lat. coetus, cu care a ajuns să se confunde. – Der. cetaș, s. m. (soldat, stegar, tovarăș; ortac; șef, căpetenie); înceti, vb. (a se asocia, a se forma o companie, a egala).

ceáță (céțuri), s. f. – 1. (Înv.) Nor, negură, albeață care întunecă vederea. – 2. Negură, pîclă. – 3. Praf care acoperă unele fructe proaspete. Lat. vulgar. *caecia „albeață a ochiului” de la caecus „orb” (Pușcariu, Conv. Lit., XXXVII, 598; Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Pușcariu 359; Candrea-Dens., 308; Densusianu, Hlr., 158; REW 1467; Iordan, Dift., 45; DAR). Der. de la caecus, întrevăzută încă de autorii Lexiconului de la Buda, se bazează după Crețu 313 pe un der. *caecitia. Cihac, II, 47, se gîndea la rus. čad „fum”, opinie acceptată de Weigand, BA, III, 108 (‹ bg. čadica), în ciuda probabilității sale reduse. – Der. cețos, adj. (cu ceață); cețoșa (var. încețoșa, cețui), vb. (a se lăsa ceață; a (se) împăienjeni vederea).

ceátă s. f., g.-d. art. cétei; pl. céte

ceáță s. f., g.-d. art. céții; pl. céțuri

ceátă f., pl. cete (vsl. bg. sîrb. četa, ceată; rus. četa, păreche [!], rut. čata, pol. czata; ung. csata, bătălie, ceată; alb. cetă. V. cetărez, cĭotcă). Mulțime de oamenĭ, trupă, bandă: ceata luĭ Bujor haĭducu. Odinioară, trupă de 1000 de soldațĭ.

ceáță f., pl. cețĭ (vsl. čadĭca, [pron. ceatța, ceața, ca rus. kádca, káca, pron. káța, cĭubăraș], d. čadŭ, ceață, de unde și bg. sîrb. rut. rus. čad, a. î. Cu lat. caecia, orbire, n´are legătură. Bărb. Ind. 128, și Bern. 1, 133). Pîclă, abur care ĭese pe pămînt, maĭ ales dimineața, și împedecă vederea. V. cețat, negură.