CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic (Corvus). ◊ Cioară pucioasă = dumbrăveancă (Coracias garrulus). ◊ Expr. Cât (sau ca) cioara în par= foarte puțin, sporadic. (Fam.) Cum (sau ce) ciorile? = (exprimă nemulțumire) cum (sau ce) naiba? cum (sau ce) d****l? 2. Epitet dat unui om brunet, oacheș. – Cf. alb. sorrë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CIOÁRĂ s. v. rom, țigan.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cioáră (cióri), s. f. – 1. Specii de pasăre din familia corbului (Corvus cornix, Corvus corone, Corvus frugilegus). – 2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). – 3. Poreclă dată de obicei țiganilor. – Mr. țoară, megl. cioară. Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul ciorii (cf. DAR). Coincide cu alb. sorë (Meyer, Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705), friul. čore, sore „cioară” (REW 2449: Densusianu, Hlr., 231), sicil., calabr. čaulo, napol. čaolę, tarent. čola, piem. čova, sav. šave, cf. calabr. čola, „găină slabă și mică” (Rohlfs 210). Cf. Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă și coincidența cu per. čurē (Popescu-Ciocănel 22), cuman. čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „șoim”; este însă puțin probabilă o relație directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu țig. čor „sărman, nenorocit; țigan” (Graur 138; Juilland 162). Der. ciorărie, s. f. (mulțime de ciori); cioresc, adj. (de cioară, se spune mai ales despre anumite varietăți de plante); cioroi, s..m. (cioară, bărbătuș; corb; poreclă dată țiganilor); cioarcă (var. ciorcușe), s. f. (coțofană, Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu țarcă; cioro(i)pină, s. f. (poreclă dată țiganilor), comp. de la cioară sau cioroi cu arăpină; ciorăi (var. corăi), vb. (despre ciori, a croncăni); ciorăitură, s. f. (croncănit).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cioáră s. f., g.-d. art. ciórii; pl. ciori
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cĭoáră f., pl. cĭorĭ și (nord) cĭoare (alb. čaulă, cĭoară; tarentin čola, mrom. țoară. Cp. și cu alb. sórră, cĭoară; friulan čore, înrudit cu vgr. kórax și lat. corvus, corb. Cp. cu țarcă și știrică). O pasăre neagră care bate´n albastru, rudă cu corbu, dar maĭ mică (cornix). Epitet batjocuritor [!] Țiganilor și Țigancelor. Cĭoară pucĭoasă (Munt.), dumbrăveancă. Fire-aĭ al cĭorilor, mînca-te-ar cĭorile! (corbiĭ), lua-te-ar d***u! Ce cĭorile! ce d***u! A da vrabia din mînă pe cĭoara din par, a da un cîștig mic, dar sigur, pe unu mare, dar nesigur.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CIOÁRĂ ciori f. Pasăre sedentară, de talie medie, cu cioc mare, puternic și cu penaj cenușiu sau negru. ~ gulerată. ◊ Cât ~a în par o clipă; foarte puțin. Ce (sau cum) ciorile! ce (cum) naiba! A-l râde și ciorile se spune despre cineva, care a ajuns de râsul tuturor. [G.-D. ciorii; Sil. cioa-ră] /Cuv. autoht.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CEAPA-CIÓRII s. v. bălușcă, brândușă, porumbei, scânteiuță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CIOARĂ-PUCIOÁSĂ s. v. ceucă, dumbrăveancă, stancă, stăncuță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CIOCUL-CIÓRII s. v. surguci.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ceápa-ciórii s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
mácul-ciórii s. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
corovátică și -bátică f., pl. ĭ (rus. korovaĭka, o pasăre [fr. courlis vert], d. koróva, vacă). Mold. O pasăre maĭ mică de cît gaița (cu care e înrudită), verde, cu aripile albastre (corácias gárrula), numită și dumbrăveancă (Mold. nord) și dumbrăvĭoară (Btș.) și cĭoară pucĭoasă. Lumînărică, coada vaciĭ (rus. rut. koroveák), o plantă scrofulariacee (V. lumînărică). Albastriță. – Și corovátic, m.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink