Dex ciuci

CIUCI, ciuci, s. m. (Reg.) Crap mic.

ciucí, ciucésc, vb. IV refl. (pop.) 1. a se așeza pe vine, a sta pe ciuci, a se stârci, a se strânge, a se face ghem, a se ghemui. 2. a strânge laolaltă, a turti, a mototoli, a totoliți, a boți.

ciuci¹ s.m. pl. (reg.) tăiței.

ciuci² s.n. (pop.) poziție joasă a corpului (cu îndoirea genunchilor și apropierea fundului de pământ); așezare pe vine, stârcire, strângere (a corpului), ghemuire.

ciucí (-césc, -ít), vb. – 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. – 2. A mototoli, a încreți, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngrămădi. Sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati „a se lăsa pe vine”, mag. csucsulni „a sta jos”; însă ar putea fi vorba și de o formație spontană. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreți) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s. m. (ghemotoc, dop, cocoloș; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca și în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formații spontane, cf. mr. ciuciulă (culme), ce pare a indica dependența de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian „ciocîrlie”, în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, ciuciuli ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl folosește Cantemir, de „a netezi, a mîngîia”, cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la țig. ciuci „penis”, ipoteză puțin probabilă. – V. și ciuli.

CIÚCĂ ciuci f. reg. 1) Vârf de munte (de formă rotundă). 2) Capăt îngroșat și rotunjit al unui obiect; gămălie; măciulie. [Sil. ciu-că] /Orig. nec.

ciúcă¹, ciuci, s.f. (reg.) 1. vârf (de munte), pisc, măgură. 2. măciulie. 3. moț de păr.

ciúcă², ciuci, s.f. (reg.) 1. obicei, nărav. 2. fel de a fi, feleșag, chip. 3. pasiune; manie. 4. timp, vreme, anotimp.

ciúcă³, ciuci, s.f. (reg.) cioară.

ciúcă (-ci), s. f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.

cĭúcă f., pl. ĭ (var. fem. din cĭoc, ca și mrom. cĭucă, vîrf, pisc; alb. čuka, sîrb. bg. čuka, pisc. V. țoță). Vest. Fam. A fi cĭuca (saŭ gazda) bătăilor, a fi cap de Turc, a mînca bătaĭe de la toțĭ.

1) cĭucésc (mă) v. refl. (sîrb. čúčati, a se cimpi, a se pitula. Bern. 1, 161). Olt. Mă cimpesc.

2) cĭucésc, V. sucesc.

CIUCĂ 1. Alexandru (1880-1972, n. Săveni, jud. Botoșani), medic veterinar român. Membru coresp. al Acad. (1946), prof. univ. la București. Introduce reacția de fixare a complementului (R.F.C.) în diagnosticarea febrei aftoase (1929). Cercetări privind diagnosticul antraxului în pieile uscate, seroterapia morvei cu ser hiperimun de cal, asin și bovine etc. 2. Mihai C. (1883-1969, n. Săveni, jud. Botoșani), bacteriolog și parazitolog român. Frate cu C. (1). Acad. (1938), prof. univ. la București. Contribuții în domeniul bacteriofagilor, colibacililor, poliomielitei. A condus și îndrumat campania de eradicare a malariei din România. A colaborat pe plan internațional la organizarea luptei împotriva malariei.