Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
CIÚDĂ, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊ Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊ Expr. A face (cuiva) în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). – Din sl. čudo „minune”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CIÚDĂ f. 1) Sentiment puternic de insatisfacție cauzat de o perspectivă ratată. A fierbe de ~. 2) Pornire ascunsă (împotriva cuiva); necaz. A avea ~ pe cineva. ◊ În ~a cuiva a) cu intenția de a provoca supărare cuiva; b) nesocotind voința cuiva, înfruntând pe cineva. În ~a faptului că cu toate că; măcar că; deși. 3) Sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația în societate sau de calitățile cuiva; pizmă; invidie. [G.-D. ciudei; Sil. ciu-dă] /<sl. țudo
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CIÚDĂ s. v. invidie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CIÚDĂ s. v. minune, miracol.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
ciúdă (ciúde), s. f.1. (Înv.) Minunăție. – 2. (Înv.) Uimire, stupoare. – 3. Ciudățenie, lucru ciudat. – 4. Supărare, necaz. – 5. Furie, mînie. – Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”. Sl. čudo „miracol” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58); cf. bg., sb., cr., rut., rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din mag. pare a proveni dubletul ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism, cf. Șeineanu, Semasiol., 222. Der. ciudat, adj. (înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular), cf. bg. čudat (Pascu, R. crit., V, 15); ciudățenie (var. ciudăție), s. f. (ciudățenie); ciudos, adj. (minunat; ciudat); ciudesă, s. f. (înv., minunăție), din sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (înv., minune), din sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (înv., minune; ciudățenie; uimire); ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie), cf. sl. čuditi sę „a se minuna”; înciuda, vb. (a supăra, a necăji).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ciúdă s. f., g.-d. art. ciúdei; pl. ciúde
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cĭúdă f., pl. zĭ, vechĭ de (vsl. bg. rus. cĭudo, minune, čudŭ, gigant, ung. csuda, csoda, alb; čudă, čudl, minune). Vechĭ. Minune. Mirare. Azĭ. Necaz, supărare, iritare, furie: cocoșu s´a zbîrlit de cĭudă. Mĭ-e cĭudă, mĭ-e necaz, îs iritat. Fac cuĭva în cĭudă saŭ fac în cĭuda cuĭva, lucrez așa ca să-ĭ fie cĭudă. În cĭuda cuĭva, spre necazu luĭ. În cĭuda tuturor lucrurilor (tradus după fr. malgré tout, en dépit de tout), cu toate lucrurile (care se opun). – Pl. vechĭ și cĭudese (vsl. cĭudesa), minunĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX online (http://dexonline.ro)