Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
CLANȚ, (1) interj., (2) clanțuri s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior.) gură. Expr. (Înv.) A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CLANȚ s. v. cioc, clonț, plisc.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
clanț interj. – Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei. – Der. clanț, s. n. (gură, cioc); clanță, s. f. (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adj. (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adj. (certăreț, gîlcevitor); clănțău, s. m. (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (var. clențăni), vb. (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (var. clănțănit, clănțănitură), s. f. (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adj. (care tremură). Întîlnirea cu germ. Klincke, fr. clenche, mag. k(e)lincs pare întîmplătoare. Din rom. provine bg. kljanca (Capidan, Raporturile, 222). – Cf. cloț.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
clanț interj.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
clanț s. n., pl. clánțuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
1) clanț n., pl. urĭ (cp. cu clanț 2 și cu cleanț). Nord. Clonț, cĭoc. A-țĭ ținea clanțu, a-țĭ ținea clonțu (gura). A te lua la clanț, a ținea clanț (cu cineva), a face gură, a-l combate.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
2) clanț interj. care arată cĭocnirea bucăților de metal orĭ a dinților (var. din clamp și rudă pin [!] sunet cu clonț și cu germ. klingen, a zăngăni, klang, zăngănit. V. clănțănesc și hap 2).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CLANȚ1 ~uri n. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; cioc; plisc. 2) depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ A-și ține ~ul a-și închide gura; a tăcea. /Onomat.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CLANȚ2 interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de lovirea dinților de sus de cei de jos, de foarfece la închidere sau la deschidere etc.). /Onomat.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
clonț n., pl. urĭ (var. din clanț. Cp. cu cleanț și cu sîrb. kljun, dim. kljunić, cĭoc). Fam. Cĭoc, plisc (maĭ ales al păsărilor de pradă și, ironic, și gura omuluĭ): Nu-țĭ băga clonțu pin [!] mîncarea mea! Tacă-țĭ clonțu! – În nord și clanț și clobanț.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)