CONCOMITÉNȚĂ, concomitențe, s. f. Simultaneitate a două sau mai multe lucruri; coexistență. – Din fr. concomitance.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONCOMITÉNȚĂ s.f. (Rar) Coexistență, simultaneitate a două sau mai multe lucruri. [Cf. fr. concomitance].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONCOMITÉNȚĂ s. f. coexistență, simultaneitate. (< fr. concomitance, lat. concomitantia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONCOMITÉNȚĂ s. 1. coexistență, paralelism, simultaneitate, sincronism. (~ desfășurării unor fenomene.) 2. coexistență.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
concomiténță s. f., g.-d. art. concomiténței
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CONCOMITÉNȚĂ ~e f. Caracter concomitent; înfăptuire simultană a două sau a mai multor acțiuni; simultaneitate. /<fr. concomitance
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
concomitánță f., pl. e (d. concomitant). Uniune, întovărășire. Coexistență, simultaneitate. – Fals -énță.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink