CONTRAPÚNCT s. n. 1. Tehnică în compoziția muzicală, constând în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic; polifonie, contratemă. 2. Știința care se ocupă cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONTRAPÚNCT s.n. 1. Prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ♦ Melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. Tehnica de a compune muzică pe mai multe voci; (p. ext.) arta de a compune melodii. ♦ Parte a muzicii care studiază acest fel de compoziție. [< it. contrappunto, cf. fr. contrepoint].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CONTRAPÚNCT s. n. 1. prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ◊ melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. tehnica de a compune muzică pe mai multe voci. ◊ disciplină muzicală care studiază acest gen de compoziție. (< it. contrappunto, fr. contrepoint)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CONTRAPÚNCT s. (MUZ.) contratemă, polifonie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
contrapúnct s. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
contrapúnct n., pl. e (fr. contrepoint). Muz. Arta de a compune o bucată muzicală cu doŭă saŭ maĭ multe partide. Bucată muzicală compusă după regulele [!] contrapunctuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CONTRAPÚNCT ~e n. 1) Tehnică muzicală de suprapunere a două sau a mai multor melodii, având fiecare un caracter independent, dar care împreună pot forma un tot organic. 2) Melodie cu înțeles expresiv propriu, cântată în cadrul unei lucrări muzicale concomitent cu tema ei de bază. 3) Știință care studiază regulile combinării melodiilor în cadrul unei compoziții. /<it. contrappunto
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink