CONĂCÁR, conăcari, s. m. (Reg.) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții; colăcar. – Cf. colăcar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CONĂCÁR s. v. colăcar.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
conăcár, conăcári, s.m. 1. (înv.) demnitar domnesc care se îngrijea de găzduirea domnului când acesta mergea prin țară (apoi a boierilor sau a turcilor care veneau cu misiuni în țările române). 2. (reg.) fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții, colăcer.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
conăcár s. m., pl. conăcári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CONĂCÁR ~i m. Flăcău care, în ziua nunții, însoțește mirele la casa miresei și rostește conăcăria. /cf. colăcar
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink