Dex creștinism

CREȘTINÍSM s. n. Ansamblul religiilor la baza cărora se află credința în persoana și învățăturile lui Iisus Cristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

CREȘTINÍSM n. Religie bazată pe Vechiul și Noul Testament. /creștin + suf. ~ism

CREȘTINÍSM s. (BIS.) (rar) creștinătate, (fig.) cruce. (~ a apărut în sec. I-II.)

creștinísm s. n.

creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru [!] cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur [!], sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea [!] dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu [!] judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt [!] Constantin, care, la 325, convocă conciliu [!] de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu [!], predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ. De această sectă țin Armeniĭ. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre [!] ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!

CREȘTINÍSM (‹ fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai multe de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.