Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: cunoaște (verb tranzitiv) , cunoaștere (substantiv feminin)   
CUNOÁȘTERE, cunoașteri, s. f. Acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei. 1. Reflectare în conștiință a realității existente independent de subiectul cunoscător. ◊ Teoria cunoașterii = ramură a filosofiei care studiază posibilitatea, izvoarele, formele și legitățile cunoașterii; gnoseologie. 2. Faptul de a poseda cunoștințe, informații, date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință (1). – V. cunoaște.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CUNOÁȘTERE s. 1. înțelegere, percepție, pricepere. (Proces de ~.) 2. (înv.) știință, știre, știutură. (~ lucrurilor.) 3. pricepere, stăpânire. (~ mai multor meserii.) 4. posedare, stăpânire. (~ mai multor limbi.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Cunoaștere ≠ necunoaștere, neștiință
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
cunoáștere s. f., g.-d. art. cunoáșterii; pl. cunoáșteri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seama de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut (cuiva ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi. ♦ A avea efect, a nu se întâmpla în zadar. Pe unde a trecut se cunoaște.Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite adevărul; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. A admite calitatea sau titlul cuiva. 8. Tranz. A-și da seama de ceva; a înțelege, a ști. – Lat. pop. connoscere (= cognoscere).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A CUNOÁȘTE cunósc tranz. 1) (aspecte ale vieții materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experienței sau a studiului; a ști. ~ orașul. ~ o limbă. ~ opera unui scriitor.~ viața (sau lumea) a avea mare experiență de viață. 2) (persoane) A ști din diferite puncte de vedere. Îl cunosc de mic copil.A nu ~ moarte a) a fi durabil; b) a lăsa o amintire vie. 3) (ființe, lucruri) A deosebi de altele de același fel (după anumite semne); a recunoaște. 4) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a ști; a pricepe. Cunosc intențiile lui. /<lat. connoscere
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE CUNOÁȘTE mă cunósc intranz. A fi cunoscut (unul cu altul); a deține informații unul despre altul; a se ști. /<lat. connoscere
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CUNOÁȘTE vb. 1. a pricepe, a stăpâni, a ști, (fam.) a vedea. (~ la perfecție mai multe meserii.) 2. a poseda, a stăpâni, a ști. (~ trei limbi străine.) 3. a înțelege, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 4. v. afla. 5. v. ști. 6. a (se) ști. (Ne ~ de mici; îl ~ ca pe un cal breaz.) 7. v. recunoaște. 8. a (se) observa, a (se) remarca, a (se) vedea. (Se ~ că ai fost tu aici.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CUNOÁȘTE vb. v. aprecia, chibzui, considera, crede, deduce, găsi, gândi, judeca, obține, opina, răsplăti, realiza, recompensa, recunoaște, socoti.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cunoáște (cunósc, cunoscút), vb.1. A lua cunoștință. – 2. A înțelege, a aprecia, a judeca. – 3. A cîștiga, a achiziționa. – 4. A deduce, a conchide. – 5. A observa, a remarca. – 6. A ști, a avea în minte, a-și da seama de ceva. – 7. A fi în relații cu cineva. – 8. A fi la curent. – 9. A recunoaște, a identifica. – 10. A avea raporturi trupești cu o femeie. – 11. A recunoaște, a dovedi, a declara, a admite. – 12. A fi recunoscător, a mulțumi. – 13. A recunoaște drept șef, a respecta, a avea considerație. – Mr. cunoscu, cunuscui, cunoaștire, megl. cunos(c), istr. cunoscu. Lat. cognōscĕre, prin intermediul unei forme vulg. *connōscĕre (Pușcariu 447; Candrea-Dens., 446; REW 2031; DAR); cf. it. conoscere, prov. conoire, fr. connaître, cat. coneixar, sp. conocer, port. conhecer.Der. cunoscut, s. m. (persoană știută; prieten); necunoscut, adj. (care nu este cunoscut); cunoscător, adj. (care cunoaște); necunoscător, adj. (care nu cunoaște, ignorant); cunoștință, s. f. (cunoaștere; știre; judecată; noțiune, idee; relație de societate; persoană cunoscută; înv., gratitudine; înv., conștiință); necunoștință, s. f. (ignoranță, nepricepere); încunoștiința, vb. (a aduce la cunoștință; a informa); cunoștințe, s. f. pl. (persoane cunoscute) care pare să reprezinte lat. cognoscentem (Cipariu, Principii, 198; Drăganu, Dacor., II, 278; DAR), sec. XVII, înv.; recunoaște, vb. (a admite; a acorda; a mărturisi; a vizita; a explora; a mulțumi), a înlocuit în epoca modernă vb. cunoaște cu sensurile 11-13; recunoscător, adj. (care poartă gratitudine); nerecunoscător, adj. (ingrat); recunoștință, s. f. (gratitudine); nerecunoștință, s. f. (ingratitudine).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cunoáște vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cunósc, perf. s. 1 sg. cunoscúi, 3 sg. cunoscú; part. cunoscút
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUNOÁȘTERE (‹ cunoaște) s. f. Faptul de a cunoaște, de a ști că anumite obiecte există pentru noi și rezultatul acestui fapt. În mod curent, prin c. se înțelege c. explicită (rezultatul unei activități cognitive, conștiente și organizate, concretizat într-un ansamblu de cunoștințe comunicabile și controlabile intersubiectiv) diferită de c. implicită sau tacită (forma de debut a c. implicată în orice tehnică de muncă și fixată în paradigme). În funcție de gradul de satisfacere a cerințelor intersubiectivității distingem: c. comună (realizată în virtutea înzestrării naturale a omului, în limitele practicilor cotidiene, sub forma unor cunoștințe elementare despre mediul înconjurător formulate în limbajul natural) și c. științifică (realizată prin folosirea unor mijloace, tehnici și metode, care asigură descoperirea legilor, sub forma unor cunoștințe formulate în limbaje speciale, cu valoare intersubiectivă). Nivelurile c. științifice sînt: c. observațională (constituită din ansamblul enunțurilor despre starea și caracteristicile lucrurilor individuale, obținute prin observație), c. empirică (ansamblul enunțurilor exprimînd corelații relativ constante și repetabile între aspecte observabile ale lucrurilor, formulate în termeni descriptivi), c. teoretică (ansamblul de enunțuri formulate explicit cu privire la entități ce nu sînt accesibile observației directe și cu privire la comportarea legică a acestor entități). V. teorie științifică.C. intuitivă = c. imediată, clară, directă realizată fără etape sau procedee intermediare. V. intuiție.Teoria cunoașterii = studiul critic al problemelor pe care le ridică determinarea originii și valorii c. V. gnoseologie, epistemologie.Sociologia cunoașterii = disciplină care studiază tendințele de formare și diferențiere a conceptelor și categoriilor c. în funcție de cadrul social specific. ♦ (REL.) (În creștinism) Sesizarea sau perceperea spirituală a adevărului lui Dumnezeu. Se realizează pe care afirmativă (v. catafatism) și pe cale negativ-mistică (v. apofatism).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)