Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
CUVENÍT, -Ă, cuveniți, -te, adj. Care se cuvine, meritat; corespunzător, potrivit. – V. cuveni.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CUVENÍT adj. 1. v. nimerit. 2. v. trebuincios. 3. datorit. (Respectul ~ cuiva.) 4. v. meritat.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cuvenít adj. m., pl. cuveníți; f. sg. cuvenítă, pl. cuveníte
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUVENÍ, pers. 3 cuvíne, vb. IV. Refl. unipers. 1. A-i reveni cuiva ceva, a avea drept la ceva; a merita. 2. A fi conform cu cerințele morale; a se cădea. – Lat. convenire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A SE CUVENÍ pers. 3 se cuvíne intranz. 1) (despre sarcini, bunuri materiale sau spirituale) A aparține în mod firesc; a reveni; a se impune; a incumba; a se cădea. 2) A fi dator (din obligație morală); a se cădea. ◊ Cum se cuvine cum se cere; cum trebuie. /<lat. convenire
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CUVENÍ vb. 1. v. merita. 2. v. reveni. 3. a cadra, a se cădea, a trebui, (înv.) a se dostoi, a privi. (Nu se ~ să facă asta!) 4. v. trebui. 5. v. putea.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cuvení (-vín, -ít), vb. refl. – 1. A corespunde, a aparține. – 2. A fi conform cu, a se cădea. – 3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina. Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR); cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr. – Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv.,potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie față de vină), cu suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un lat. *conveniosus, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cuvioșie, s. f. (înv., politețe; pietate); necuvioșie, s. f. (înv., indecență; impietate); cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate; înv., lux, fast), probabil conform der. ca și cuvios, cu suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. conveniență, s. f.; cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan); încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cuvení vb., ind. prez. 3 sg. cuvíne, 3 pl. cuvín, imperf. 3 sg. cuveneá; conj. prez. 3 sg. și pl. cuvínă; ger. cuvenínd
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink