Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [Pr.: -vi-in-] – Lat. convenientia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CUVIÍNȚĂ s. 1. (înv.) cădenie, cădință. (Totul s-a făcut după ~.) 2. v. politețe.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Cuviință ≠ necuviință
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
cuviínță s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. cuviínței; pl. cuviínțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CUVIÍNȚĂ ~e f. Conduită unanim acceptată; purtare cuviincioasă. ◊ A găsi (a crede, a socoti) de ~ a crede că este potrivit. După ~ după cum se cuvine. Bună-~ atitudine cuviincioasă; decență. [G.-D. cuviinței; Sil. -vi-in-] /<lat. convenientia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
bunăcuviínță, bună-cuviínță saŭ búnă cuviínță f. politeță: buna cuviință, regulele buneĭ cuviințe.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)