CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CĂRTURÁR, cărturari, s. m. Învățat, erudit. – Ngr. hartularios.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CĂRTURÁR s. v. învățat.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Cărturar ≠ necărturar
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
cărturár (cărturári), s. m. – Învățat, persoană cultă, erudit. De la carte, prin intermediul unei der. neclare. Tocmai datorită acestei dificultăți, se explică de obicei cu der. de la ngr. ϰαρτουλάριος „secretar, condeier” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; DAR). Totuși, semantismul este dificil și, pe de altă parte cărturăreasă se poate explica numai plecînd de la cărți „cărți de joc”. Trebuie plecat probabil de la imaginea unui pl. *cărturi (la fel cu cărnuri) care, chiar fără să se fi folosit, a permis der. cu ajutorul suf. -ar. Derivările pe baza pl. sînt frecvente, cf. gînd › gînduri, › îngîndurat, timp › timpuri › timpuriu etc. V. și înfășura, înhăinura. – Der. cărturăreasă, s. f. (femeie care ghicește în cărți); cărturăresc, adj. (cult); cărturărie, s. f. (înțelepciune).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cărturár s. m., pl. cărturári
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cărturár și (vechĭ) -lár m. (lat. chartularius, arhivar, d. chártula, hîrtioară, act; ngr. hartulários, vsl. harŭtularŭ. V. cartular). Om care știe să citească și să scrie. Cult, erudit. La vechiĭ Jifanĭ, jurisconsult, avocat: cărturariĭ și fariseiĭ. Cartofor. V. intelectual.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CĂRTURÁR ~i m. Om învățat. /<ngr. hartulários
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink