Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg.Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om.Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dáră conj.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DAR2, daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊ Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație. 2. (Bis.) Prinos, ofrandă. ◊ Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru cuminecătură. II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊ Expr. A avea darul să... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊ Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din sl. darú.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DAR adv. v. da, desigur, firește.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DAR conj. v. altfel, altminteri.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DAR conj., adv. 1. conj. însă, totuși. (Aș vrea să te cred, ~ am unele îndoieli.) 2. conj. ci, însă, numai, (reg.) fără, (Ban. și Transilv.), ci. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 3. conj. însă, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești prea bună, ~ nu mă iubești.) 4. conj. darămite, (rar) încămite, mite, nemite, (înv. și pop.) necum. (Munte cu munte se întâlnește, ~ om cu om.) 5. conj. așadar, deci, (livr.) ci. (~, nu ne putem limita la ...) 6. adv. (interogativ) oare? păi? (~ așa să fie?)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DAR s. I. 1. v. cadou. 2. v. donație. 3. v. ofrandă. 4. v. aptitudine. 5. v. însușire. 6. calitate, har, însușire. (Are ~ul de a provoca râsul.) 7. v. avantaj. 8. v. grație. II. v. patimă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
dar conj.1. Însă (funcție adversativă). – 2. (Adv.) Atunci (funcție consecutivă). – Var. dară (vulg.), da. Probabil rezultat al compunerii cu prep. de și (i)ar(ă), v. iar. Opiniile asupra originii acestui cuvînt sînt poate împărțite. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 112 și REW 2513, din lat. de ea re. Crețu 315, Tiktin și Iordan, Dift., 49, pleacă de la *dearălat. de vero; Scriban îl pune în legătură cu sb. da „însă”. Este evidentă confuzia cu da afirmativ, atît în var. vulg. da, „dar” cît și în var. vulg. dar „da”, folosită uneori de scriitorii moldoveni. Doar(ă), adv. și conj. (păi, atunci, funcție interogativă sau consecutivă; înv., pentru ca, funcție consecutivă; poate, posibil, funcție dubitativă; numai, doar, funcție restrictivă), pare în principal același cuvînt (după Tiktin, doară reprezintă lat. *de volat, în loc de *de velit, compunere care nu pare normală, și pe care totuși o admite Scriban; Candrea-Dens., ad 501 și Candrea pleacă de la de hora). Este posibilă o confuzie cu oare, cu funcție interogativă. Se observă astăzi o tendință de a reduce pe doar la dor.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
dar (dáruri), s. n.1. Cadou, donație. – 2. Calitate înnăscută, fire. – 3. Calitate dobîndită, caracter, condiție. – Megl. dar. Sl. darŭ „donare” (Cihac, II, 90; Conev 58; Candrea), cf. bg., sb., rus. dar.Der. darnic, adj. (generos, mărinimos); nedarnic, adj. (zgîrcit, avar, meschin); dărnicie, s. f. (generozitate, mărinimie); dărui, vb. (a dona, a dărui), din sl. darovati, darujǫ (Cihac, II, 90; Iordan, Dift., 137), cf. bg. darjavam, sb. darovati; dăruială, s. f. (dar, cadou, ofrandă); dăruitor, s. m. (persoană care dăruiește). Locuțiunea adv. în dar a ajuns să însemne și „în zadar” (ca sp. de balde față de en balde), cf. „în zadar”.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
dar conjcț.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
dar s. n., pl. dáruri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
1) dar1 n., pl. urĭ (vsl. darŭ, dar, d. datĭ, a da. V. danie, dăruĭesc, zadar). Ceĭa ce se dăruĭește, cadoŭ, prezent: am primit în dar un cal, aduc darurĭ, darurĭ de nuntă, de Anu Noŭ. Dar divin, grație, har: Maĭca Domnuluĭ cea plină de darurĭ, daru de a fi preut, a lua unuĭ preut daru (a-l despreuțĭ). Calitate, talent: acest copil are multe darurĭ. (Iron.) Vițiŭ, defect: daru bețiiĭ, daru tămăduiriĭ (hoția). Sfintele darurĭ, potiru ș.a. în biserica ortodoxă. A fi în starea daruluĭ (Trans.), a fi gravidă. În dar, gratis. Ar în dar (din har în har), de pomană, fără folos: s’au dus și aceștĭ banĭ „ar în dar” (Galați). Prov. Calu de dar nu se caută pe dințĭ, la lucru dăruit nu se caută defectele.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
2) dar saŭ dáră și (fam.) da conj. adversativă (sîrb. dar „dar”, dial. „cel puțin”, da, dar. Cp. cu da 2 și ĭar). 1) Însă: Pot da nu vreaŭ. Vreaŭ, da nu pot. Mulțĭ, da proștĭ. Da tu cine eștĭ? D’apoi (îld. da apoi) cum crezĭ? Da lasă-mă’n pace! Da ducăse d******ĭ! 2) Decĭ, așa dar (pus la urmă): Vom pleca dar! Rămîĭ dar aicĭ? Rămîĭ aicĭ dar? (pe cînd dar rămîĭ aicĭ ar însemna „însă rămîĭ aicĭ”). 3) Apoĭ dar, poĭ dar (Munt.) se’nțelege, de sigur: Aĭ fost? Poĭ dar! Dă-mĭ o sută de francĭ! Poĭ dar (mold. poĭ cum nu saŭ d’apoĭ cum nu! ironic). Barb. nu numaĭ, dar și (după fr. non seulement, mais aussi), corect rom.: nu numaĭ ci și (ca și germ. nicht nur, sondern auch).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
DAR1 conj. 1) (exprimă un raport adversativ și leagă două propoziții sau două părți de propoziție) Da; însă; iar. El are dorință de a lucra, dar nu are condiții. 2) (exprimă un raport conclusiv și leagă propoziții sau fraze) Deci. Vom încerca, dar să soluționăm problema. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
DAR2 ~uri n. 1) Obiect oferit cuiva sau primit de la cineva fără plată în semn de prietenie, de dragoste, de respect etc.; cadou; atenție. 2) Aptitudine deosebită cu care este înzestrat cineva; talent. 3) Deprindere rea. A avea ~ul beției. 4) bis. Grație divină acordată omului; har. 5) rel.: Sfintele ~uri pâinea și vinul sfințite pentru împărtășanie. /<sl. daru
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX online (http://dexonline.ro)