DECLAMÁȚIE, declamații, s. f. 1. Artă de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiúne s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DECLAMÁȚIE s.f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire emfatică. [Gen. -iei, var. declamațiune s.f. / cf. fr. déclamation, it. declamazione, lat. declamatio].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
DECLAMÁȚIE s. f. 1. arta de a declama. 2. acțiunea de a rosti expresiv textul dramatic. ◊ (peior.) vorbire emfatică. (< fr. déclamation, lat. declamatio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
DECLAMÁȚIE s. v. recitare.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
declamáție s. f. (sil. -cla-, -ți-e), art. declamáția (sil. -ți-a), g.-d. art. declamáției; pl. declamáții, art. declamáțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DECLAMÁȚIE ~i f. 1) Arta de a declama. 2) Vorbire cu ton și gesturi teatrale, emfatice. [Art. declamația; G.-D. declamației; Sil. -ți-e] /<fr. déclamation
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
declamațiúne f. (lat. de-clamátio, -ónis). Arta, acțiunea, modu de a declama: conservatoru de declamațiune. Fig. Vorbire Vorbire pompoasă, palavre, gogoșĭ pe ton solemn: inevitabilele declamațiunĭ ale demagogilor. – și -áție.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink