DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat, n.; în sintagma) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. – Din fr. déclinatoire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DECLINATÓRIU, -IE adj. (Jur.) Care nu recunoaște competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (s.n.) Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. [Pron. -riu. / cf. fr. déclinatoire].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
DECLINATÓRIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competența. ♦ ~ de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și înaintează cauza la o instanță competentă. (< fr. déclinatoire)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
declinatóriu adj. m. (sil. -cli-) [-riu pron. riu], f. sg. declinatórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. declinatórii
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
declinatóriŭ, -ie adj. (d. a declina). Jur. Act declinatoriŭ, act pin care un avocat refuză să compară în aintea uneĭ jurisdicțiunĭ pe a căreĭ competență o declină. (Și ca s.n. un declinatoriŭ). Astr. Care servește la măsurat declinațiunea; busolă declinatorie.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
DECLINATÓRIU1 ~e (~i) Care declină recunoașterea unei jurisdicții. [Sil. -to-riu] /<fr. déclinatoire
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
DECLINATÓRIU2 ~i n. jur. : ~ de competență hotărâre prin care o instanță își recunoaște incompetența, adresând cauza la o instanță competentă.[Sil. -to-riu] /<fr. declinatoire
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink