Dex dezorientare

DEZORIENTÁRE, dezorientări, s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială; descumpănire. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta.

DEZORIENTÁRE s.f. Acțiunea de a dezorienta și rezultatul ei; descumpănire, uluire, deconcertare. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].

DEZORIENTÁRE s. f. acțiunea de a dezorienta; descumpănire, uluire, deconcertare. ◊ pierdere a capacității individului de a-și reprezenta situația în timp și spațiu, de a identifica propria persoană sau a celorlalți. (< dezorienta)

DEZORIENTÁRE s. 1. derutare, descumpănire. (~ cuiva.) 2. derută, descumpănire, încurcătură, nedumerire, perplexitate, zăpăceală, (livr.) bulversare, debusolare, deconcertare. (Stare de ~.)

dezorientáre s. f. (sil. -ri-en-; mf. dez-), g.-d. art. dezorientării; pl. dezorientări

DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

A DEZORIENTÁ ~éz tranz. A face să se dezorienteze. [Sil. -ri-en-] /dez- + a orienta

A SE DEZORIENTÁ mă ~éz intranz. 1) A pierde simțul orientării; a se debusola. 2) fig. A pierde siguranța în modul de a acționa sau de a cugeta. [Sil. -ri-en-] /dez- + a orienta

DEZORIENTÁ vb. I. tr. 1. A încurca (pe cineva), a-l face să-și piardă orientarea, siguranța locului unde se află. 2. (Fig.) A zăpăci, a ului, a deconcerta. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. désorienter].

DEZORIENTÁ vb. tr., refl. 1. a face să-și piardă sau a-și pierde simțul orientării, a nu recunoaște locul unde se află. 2. (fig.) a (se) zăpăci, a (se) deruta. (< fr. désorienter)

DEZORIENTÁ vb. a deruta, a descumpăni, a încurca, a zăpăci, (livr.) a bulversa, a debusola, a deconcerta. (Vestea aflată l-a ~.)

A dezorienta ≠ a îndruma, a orienta

dezorientá vb. (sil. -ri-en-; mf. dez-), ind. prez. 1 sg. dezorientéz, 3 sg. și pl. dezorienteáză