Dex deșert

DEȘÉRT, -ÁRTĂ, (1) deșerți, -arte, adj., (II) deșerturi, s. n. I. Adj. 1. Care nu conține nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, țări, regiuni) Lipsit de vietăți și de vegetație; pustiu. ♦ Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei; amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor, zadarnic. II. S. n. 1. Spațiu gol; pustietate. ◊ Loc. adv. În deșert = a) (în legătură cu privirea) în gol, fără țintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă, iar populația foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul bisericesc; în expr.) A lua în deșert = a batjocori; a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la animale cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. (I) desertus, (II) din lat. desertum, fr. désert.

DEȘÉRT s.n. 1. Spațiu gol; pustiu, pustietate. 2. Regiune întinsă, nisipoasă, cu ploi puține, lipsită de vegetație și cu populație foarte rară. [< lat. desertus, cf. fr. désert].

DEȘÉRT, -ÁRTĂ I. s. n. (spațiu) gol; pustiu. ◊ (regiune) întinsă, nisipoasă, cu ploi puține, lipsită de vegetație și cu populație foarte rară. II. adj. (fig.) fără temei. ◊ în ~ = zadarnic. (< lat. desertum, fr. désert)

DEȘÉRT adj., s. 1. adj. v. gol. 2. adj. v. pustiu. 3. adj. v. nelocuit. 4. s. (GEOGR.) pustietate, pustiu, (rar) pustiire, (reg.) pustieșag, (înv.) ariniș, pustiiciune. (~ul Sahara.) 5. s. (GEOGR.) deșert de argilă v. takâr; deșert de nisip v. erg; deșert de piatră v. hamadă. 6. s. (ANAT.) flămânzare, (pop.) bărdăhan, (prin Ban.) slabină. (~ la animalele rumegătoare.)

DEȘÉRT adj. v. amăgitor, efemer, găunos, ineficace, ineficient, infructuos, inutil, înșelător, nefolositor, netrebuincios, neutil, pieritor, schimbător, scorburos, temporar, trecător, van, vremelnic, zadarnic.

Deșert ≠ plin, încărcat

deșért (-șártă), adj. – 1. Pustiu, nepopulat. – 2. Gol, care nu conține nimic în interior. – 3. Van, sterp, zadarnic. Mr. (dișertat), megl. dișǫrt, istr. deșǫrt. Lat. dĕsĕrtus (Pușcariu 515; Candrea-Dens., 487; REW 2592). – Der. deșert, s. n. (gol; pustiu); deșerta, vb. (a goli, a evacua), mr. dișertare (după Pușcariu 517 și Candrea-Dens., 488, din lat. *dĕsĕrtāre, ipoteză ce pare inutilă); deșertăciune, s. f. (vanitate); deșertate (var. deșerție), s. f. (înv., vanitate).

deșért adj. m., pl. deșérți; f. sg. deșártă, pl. deșárte

deșért s. n., pl. deșérturi

DEȘERTÁ, deșért, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A scoate întregul conținut dintr-un recipient. ◊ Expr. A deșerta sacul (până la fund) = a spune tot ce știi (noutăți, glume, necazuri etc.). ♦ A bea până la fund băutura dintr-un vas; a da pe gât o băutură. 2. Refl. (Despre locuri populate de oameni) A deveni gol, pustiu. – Din deșert.

A DEȘERTA deșért tranz. pop. (recipiente, spații etc.) A lipsi de conținut prin consumare sau scoatere; a goli. ◊ ~ paharul a bea paharul până la fund. ~ sacul a spune tot. /Din deșert

A SE DEȘERTÁ mă deșért intranz. pop. 1) A deveni deșert; a se goli. 2) (despre ființe) A evacua f******e sau u***a din organism; a se goli. /Din deșert

DEȘÉRT¹ ~ártă (~érți, ~árte) 1) (despre recipiente, încăperi) Care nu are nimic în interior; gol. 2) (despre fructe, legume, semințe) Care este lipsit de miez. 3) fig. Care nu are conținut; fără sens. Minte ~artă. 4) fig. Care nu poate fi realizat; de nerealizat; imposibil; irealizabil. Speranțe ~ arte. 5) (despre terenuri, regiuni) Care este lipsit de vegetație, de populație; pustiu. /<lat. desertum, fr. désert

DEȘÉRT² ~uri n. 1) Spațiu gol. ◊ A ieși cu ~ul a ieși cuiva înainte cu căldarea goală. În ~ a) în gol; b) fără rost; zadarnic. 2) Regiune întinsă nisipoasă (aproape) lipsită de vegetație din cauza aridității solului; pustiu. 3) pop. (la om și la animale) Parte a corpului dintre ultima coastă și șold. /<lat. desertum, fr. désert

CORABIA DEȘÉRTULUI s. v. cămilă.

DEȘERTÁ vb. v. descărca.

VULPEA DEȘÉRTULUI s. v. fenec.

A deșerta ≠ a umple

deșertá vb., ind. prez. 1 sg. deșért, 3 sg. și pl. deșártă; conj. prez. 3 sg. și pl. deșárte; ger. deșertând