DÍJMĂ, dijme, s. f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DÍJMĂ s. (IST.) zeciuială, (înv.) azeace, azeciuire, madea. (~ era o dare feudală în natură.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
díjmă (díjme), s. f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s. m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s. n. (dijmă pe stupi și porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morți); dijmuitor, s. m. (persoană care profită de pierderile celorlalți).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
díjmă s. f., g.-d. art. díjmei; pl. díjme
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DÍJMĂ ~e f. (în evul mediu) Plată obligatorie, în natură, reprezentând a zecea parte din recoltă, pe care țăranii o dădeau boierilor; zeciuială; desetină. /<sl. dizma
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink