DISONÁNȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.) Lipsă de consonanță, de armonie între sunete; asociere de sunete de înălțimi diferite. ♦ Asociere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte; cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. – Din fr. dissonance, lat. dissonantia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DISONÁNȚĂ s.f. Împerechere de sunete sau de note muzicale care impresionează neplăcut auzul. ♦ Întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. ♦ (Rar) Stridență; dezacord. / < fr. dissonance, cf. lat. dissonantia].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
DISONÁNȚĂ s. f. 1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul. ◊ întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie. 2. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridență. (< fr. dissonance, lat. dissonantia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
DISONÁNȚĂ s. v. nepotrivire.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Disonanță ≠ consonanță
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
disonánță s. f., g.-d. art. disonánței; pl. disonánțe
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DISONÁNȚĂ ~e f. 1) muz. Succesiune sau simultaneitate de sunete care discordează din punct de vedere al armoniei muzicale; discordanță; distonanță. 2) lingv. Succesiune de sunete sau de silabe supărătoare auzului. 3) Lipsă de acord, de proporții (între părțile componente). /<fr. dissonance, lat. dissonantia
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink