DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DISTÍNCȚIE s.f. 1. Deosebire, diferență (în raport cu ceva). 2. Finețe; strălucire, noblețe; eleganță în ținută, în purtări. 3. Semn de deosebită prețuire, stimă acordată cuiva; (p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit. [Gen. -iei, var. distincțiune s.f. / cf. fr. distinction, lat. distinctio].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
DISTÍNCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr. distinction, lat. distinctio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
DISTÍNCȚÍE s. 1. v. deosebire. 2. v. bun-gust. 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
distíncție s. f. (sil. -tinc-ți-e), art. distíncția (sil. -ți-a), g.-d. art. distíncției; pl. distíncții, art. distíncțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DISTÍNCȚIE ~i f. 1) Caracter distinct; lipsă de asemănare; deosebire; diferență. 2) Atitudine, comportare, înfățișare aleasă, deosebită. 3) Diplomă sau titlu, care recompensează un merit al cuiva. [Art. distincția; G.-D. distincției; Sil. -ți-e] /<fr. distinction, lat. distinctio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink