Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări
Definiţii: dumnezeie (substantiv feminin) , dumnezeu (substantiv masculin)   
DUMNEZÉIE s. f. (Rar) Zeiță – Din Dumnezeu.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s. m. 1. Ființă supranaturală, considerată în credințele religioase drept creatoare a lumii și cea care determină destinul oamenilor. ◊ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.) A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în știrea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Punând accentul în frază) Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DUMNEZÉU ~i m. sing. (în concepțiile religioase) Forță supranaturală, creatoare și cârmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ◊ Pentru (numele lui) ~! exclamație ce exprimă o rugăminte stăruitoare sau o dezaprobare categorică. Cum dă ~ la întâmplare. Bătut de ~ năpăstuit de soartă. /<lat. dom[i]nedeus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CARUL-LUI-DUMNEZÉU s. v. vizitiul.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DUMNEZÉIE s. v. zeiță.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
DUMNEZÉU s. (BIS.) 1. atotputernicul (art.), creatorul (art.), divinitate, domnul (art.), dumnezeire, părinte, providență, puternicul (art.), stăpânul (art.), tatăl (art.), ziditorul (art.), (în limbajul bisericesc) preabunul (art.), preaînaltul (art.), preaputernicul (art.), (înv. și pop.) pronie, (pop.) sfântul (art.), sântul (art.), (înv.) atotțiitorul (art.), tvoreț, zeu. 2. v. zeu.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
IARBA-LUI-DUMNEZÉU s. v. lemnul-domnului.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Dumnezéu (dumnezéi), s. m. – Ființă supremă, creator și cîrmuitor al lumii. – Mr. dhumnidză(u) megl. dumnizesc. Lat. dǒmĭnĕ dĕus (Pușcariu 558; REW 2734), cf. it. domeneddio, v. prov. domerdieus, v. fr. damnedieu. Cf. zău.Der. dumnezeiesc, adj. (divin; milostiv); dumnezeiește, adv. (minunat, divin); dumnezei (var. îndumnezei), vb. (a diviniza; a adora ca pe Dumnezeu); dumnezeire, s. f. (divinitate; divinizare; înv., religiozitate); nedumnezeire, s. f. (înv., impietate); dumnezeiță (var. dumnezeoaie, dumnezeoaică), s. f. (înv., zeiță).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
dumnezéie s. f., art. dumnezéia, g.-d. dumnezéie, art. dumnezéiei
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Dumnezéu s. pr. m., g.-d. art. lui Dumnezéu (în expr. și Dumnezéului)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Dumnezéu (zeu) s. m., art. dumnezéul; pl. dumnezéi, art. dumnezéii
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
găína-lui-Dumnezéu (insectă) s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
săgeáta-lui-Dumnezéu s. f.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Scáunul-lui-Dumnezéu (astron.) s. pr. n.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
DUMNEZEU (lat. dom(i)ne deus) s. m. (cu regim de nume propriu) 1. (În religiile monoteiste) Ființă supremă personală, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenței și ordinii universale, creator, proniator și judecător al lumii. Monoteismul iudaic și cel islamic îl separă pe D. de lume (deism), pe când cel creștin îmbină prezența și activitatea lui D. în lume prin energiile sale divine necreate (imanența), cu realitatea Sa infinită și veșnică de dincolo de lumea timpului și spațiului (transcendența). Creștinismul mai afirmă că D., unu în ființă, este întreit în persoane (ipostasuri): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. 2. Divinitate, zeu. ◊ Expr. A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu avea (sau a fi fără) niciun sens, valoare, gust.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX online (http://dexonline.ro)