DUȘMÁN, -Ă, dușmani, -e, s. m. și f., adj. 1. (Persoană) care are o atitudine ostilă, răuvoitoare față de ceva sau de cineva, care urăște ceva sau pe cineva; vrăjmaș. 2. Inamic (1) (în război). [Acc. și: (reg.) dúșman] – Din tc. düșman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
DUȘMÁN1 ~ă (~i, ~e) 1) v. DUȘMĂNOS. 2) Care ține de dușman; propriu dușmanului. /<turc. düșman
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
DUȘMÁN2 ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Fiecare dintre persoanele care sunt legate printr-un sentiment de dușmănie reciprocă, privite în raport una față de alta; vrăjmaș; inamic. ~ de moarte. 2) Fiecare dintre părțile beligerante implicate într-un conflict armat, privite în raport una față de alta; inamic; vrăjmaș. /<turc. düșman
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
DUȘMÁN s., adj. adversar, inamic, potrivnic, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, (înv. și reg.) pizmătar, pizmătareț, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pârâș, sculător. (Armata ~; e un ~ de temut.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Dușman ≠ aliat, amic, prieten
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
dușmán (-ni), s. m. – Inamic, vrăjmaș. – Mr. dusman. Tc. (per.) düșmen (Roesler 591; Miklosich, Türk. Elem., I, 288; Șeineanu, II, 165; Lokotsch 554; Ronzevalle 90), cf. alb., bg., sb. dušman. – Der. dușmancă, s. f. (inamică, vrăjmașă); dușmănesc, adj. (privitor la dușmani; dușmănos); dușmănește, adv. (cu dușmănie, ostil); dușmănos, adj. (ostil); dușmăni, vb. (a fi ostil; a urî; a învrăjbi); dușmănie, s. f. (vrăjmășie); îndușmăni, vb. (a învrăjbi).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
dușmán s. m., adj. m., pl. dușmáni; f. sg. dușmánă, pl. dușmáne
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink