EPILÓG, epiloguri, s. n. Partea finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă și face cunoscută pe scurt evoluția viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârșit al unei situații, al unei acțiuni, al unei întâmplări etc. – Din fr. épilogue, lat. epilogus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
EPILÓG s.n. Partea finală a unui roman, a unui poem etc., care cuprinde concluziile autorului și subliniază anumite idei; încheiere. ♦ (Fig.) Sfârșit, încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări etc. [< fr. épilogue, it. epilogo, cf. lat. epilogus, gr. epilogos < epi – la urmă, logos – vorbire].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
EPILÓG s. n. 1. (ant.) alocuțiune în versuri pe care autorul unei opere dramatice, sau un actor o adresau publicului. ◊ parte finală a unui discurs în care oratorul rezuma argumentele, încercând să câștige bunăvoința publicului. 2. parte finală a unei lucrări literare care cuprinde concluziile autorului, subliniază anumite idei sau face cunoscută evoluția viitoare a personajelor; încheiere. ◊ (fig.) sfârșit, încheiere a unei acțiuni, întâmplări etc. (< fr. épilogue, lat. epilogus, gr. epilogos)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
EPILÓG s. v. deznodământ.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
Epilog ≠ prefață, prolog
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
epilóg s. n., pl. epilóguri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
EPILÓG ~uri n. 1) Rezumat al unei lucrări literare, plasat la sfârșitul acesteia. 2) fig. Deznodământ al unei acțiuni, al unei situații. /<fr. épilogue, lat. epilogus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink