EPITÁF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară, în versuri sau în proză, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală; p. ext. placă cu o inscripție funerară. ♦ Poezie epigramatică având ca pretext moartea (imaginară) a unei persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o bucată de stofă pe care este brodată o scenă reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Cristos; aer2 (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
EPITÁF s.n. Inscripție funerară; placă (de obicei din marmură) care cuprinde o inscripție funerară. ♦ Poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. [Pl. -furi, -fe. / < fr. épitaphe, cf. lat. epitaphius, gr. epitaphion < gr. epi – deasupra, taphos – mormânt].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
EPITÁF s. n. 1. (ant.) inscripție funerară în care se făcea elogiul celui decedat. ◊ placă, monument funerar care cuprinde o asemenea inscripție. 2. poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. (< fr. épitaphe, lat. epitaphium, gr. epitaphion)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
EPITÁF s. v. aer.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
epitáf (epitáfuri), s. n. – 1. Inscripție funerară cuprinzînd elogiul defunctului. – 2. Bucată de stofă brodată reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus, care acoperă un mormînt sau un altar. – Var. (înv.) mr. epitafiu. Ngr. ἐπιτάφιος. Sec. XVIII (Gáldi 182).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
epitáf s. n., pl. epitáfuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
EPITÁF ~uri n. 1) Inscripție funerară făcută pe placa de la mormântul cuiva. 2) Poezie scrisă cu prilejul morții cuiva. 3) bis. Bucată de stofă, pe care este reprezentată imaginea lui Isus Hristos mort; aer. /<ngr. epitaphion, fr. épitaphe
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink