Dex exclamatii

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁȚIE, exclamații, s. f. Cuvânt, propoziție sau frază rostită cu un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică; strigăt, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.

A EXCLAMÁ exclám tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

EXCLAMÁȚIE ~i f. Cuvânt, propoziție sau frază care exprimă o stare afectivă puternică. /<fr. exclamation, lat. exclamatio, ~onis

EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclám, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMÁȚIE s.f. Cuvânt, propoziție sau frază rostită într-un anumit fel, cu o anumită modulație, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. [Gen. -iei, var. exclamațiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].

EXCLAMÁȚIE s. f. 1. cuvânt, propoziție, frază rostite cu o anumită modulație a vocii, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. 2. figură de stil prin care autorul exprimă, cu autorul unei exclamații (1), un sentiment puternic. (< fr. exclamation, lat. exclamatio)

EXCLAMÁ vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)

EXCLAMÁȚIE s. exclamare, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare.)

PUNCT DE EXCLAMÁȚIE s. v. semnul exclamației, semnul exclamării.

exclamá vb., ind. prez. 1 sg. exclám, 3 sg. și pl. exclámă

exclamáție s. f. (sil. -ți-e), art. exclamáția (sil. -ți-a), g.-d. art. exclamáției; pl. exclamáții, art. exclamáțiile (sil. -ți-i-)