Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
FRẤNGE, frâng, vb. III. 1. Tranz. A rupe (în două) un obiect prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. ♦ A fractura un os, p. ext. un membru al corpului. ◊ Expr. A-și frânge gâtul = a) a muri într-un accident; b) a-și compromite situația prin întreprinderi riscante. A frânge (cuiva) gâtul = a omorî pe cineva. A-și frânge mâinile = a-și împreuna mâinile și a-și îndoi cu putere degetele (ca expresie a durerii, a deznădejdii, etc.). A frânge (sau, refl., a i se frânge) cuiva inima = a (se) mâhni peste măsură; a (se) înduioșa până la lacrimi. ♦ Refl. (Despre o masă de apă, despre valuri) A se lovi (de mal, de stânci, etc.), împrăștiindu-se în valuri mici. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) îndoi, a (se) apleca de mijloc. 3. Tranz. Fig. A înfrânge, a învinge; a birui (în luptă). – Lat. frangere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
FRÂNGE vb. 1. a rupe, (înv.) a înfrânge. (A frânge în două pâinea; a frânge o creangă.) 2. v. rupe. 3. v. fractura. 4. v. îndoi. 5. v. extenua. 6. v. întrerupe.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
FRÂNGE vb. v. bate, birui, curma, înceta, înfrânge, întrece, întrerupe, învinge, opri.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
frânge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. frâng, imperf. 3 sg. frângeá, perf. s. 1 sg. frânséi, 1 pl. frânserăm; part. frânt
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
A FRÂNGE frâng tranz. 1) (obiecte tari) A face să se frângă. 2) (oase) A supune unei leziuni prin acțiunea violentă a unei forțe; a rupe; a fractura. 3) A supune voinței sale. /<lat. frangere
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE FRÂNGE mă frâng intranz. 1) (despre obiecte tari) A se rupe în două sau în mai multe bucăți. 2) (despre persoane) A se îndoi de la mijloc; a se apleca tare. 3) (despre valuri) A se desface împrăștiindu-se (prin lovirea de un obstacol). 4) fig. A se opri brusc; a se curma. /<lat. frangere
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
frînge (frấng, frấnt), vb.1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)