Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: gaură (substantiv feminin) , găuri (verb tranzitiv)   
GĂURÍ, găuresc, vb. IV. Tranz. A face o gaură (cu ajutorul unui instrument, al unei unelte etc.); a perfora, a borteli, a borti. ♦ Refl. A se strica, a se degrada în urma găuririi. [Pr.: gă-u-] – Din gaură.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
GĂURÍ vb. 1. a perfora, a scobi, a sfredeli, a străpunge, (înv. și reg.) a petrece, a potricăli, (reg.) a găuni, a sfredeluși, (Mold. și Bucov.) a borteli, a borti, (prin Ban.) a butori, (Olt.) a răzbici, (prin vestul Transilv.) a sclidiri. (A ~ într-un material dur.) 2. v. sparge. (Blidul s-a ~ la fund.) 3. v. zdrențui. 4. v. caria.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
GĂURÍ vb. v. composta.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
găurí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. găurésc, imperf. 3 sg. găureá; conj. prez. 3 sg. și pl. găureáscă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
GÁURĂ, găuri, s. f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.; cavitate, bortă. ◊ Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în broască. ◊ Expr. Gaură de șarpe = loc ferit care servește cuiva ca ascunzătoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă prea mare. (Astron.) Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbușire gravitațională, caracterizată prin densitate foarte mare și forță de atracție uriașă și absorbantă. [Pr.: ga-u-] – Lat. *gavula (< cavus).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A GĂURÍ ~ésc tranz. (materiale, obiecte) A prevedea cu o gaură (sau cu mai multe găuri). /Din gaură
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
A SE GĂURÍ pers. 3 se ~éște intranz. A se deteriora formând găuri. /Din gaură
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
GÁURĂ găuri f. 1) Spărtură sau adâncitură naturală ori făcută special într-un corp solid. ~ în podea. ~ în pământ. ~ în țesătură. ~ de șoarece. Pantofi cu găuri. ◊ ~a cheii gaură prin care se introduce cheia în broasca ușii. ~ de șarpe loc ferit; ascunziș. 2): ~ neagră obiect ceresc cu un câmp gravitațional foarte puternic, care atrage materia din spațiul înconjurător. [G.-D. găurii; Sil. ga-u-] /<lat. cavula
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
GÁURĂ s. 1. (înv. și reg.) scorbelitură, (Mold. și Bucov.) bortă. (O ~ mare în pământ.) 2. v. deschizătură. 3. deschizătură, spărtură. (A pătruns printr-o ~.) 4. adâncitură, cavitate, scobitură, (înv. și reg.) scorbură, (reg.) scâlbă, scochină, (Mold.) bortă, (înv.) zgău. (O ~ într-un obiect.) 5. v. spărtură. 6. v. ureche. 7. v. gol. 8. (ASTRON.) gaură neagră = black hole.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
gáură (gắuri), s. f.1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagurefag și păturăpat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găungăgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
gáură s. f. (sil. ga-u-), g.-d. art. găurii; pl. găuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink


Copyright (C) 2004-2018 DEX online (http://dexonline.ro)